Adina  Banea

Mi s-a întâmplat cândva mai demult, să cunosc brusc ce înseamnă a suferi. Cu adevărat.

Am simțit cum mă năpădește deodată o durere fizică inițial, pe undeva prin spatele capului, n-aş putea să spun unde exact nici astăzi, ştiu doar că s-a mai scurs multă, toată, fulgerător în podea, străbătându-mi tot corpul cu împunsături ce se adânceau și se tot împingeau prin mine, mă cotrobăiau toate simultan pe dinăuntru, mă treceau cu puterea gândului de jos în sus și prin spate, cu durere vibrantă, ascendentă, ce mă seca în continuare pe tot dinăuntrul, căci nu reușise să treacă repede și de tot și fără drum de-ntoarcere prin mine înapoi!!..n-a avut putere necesară ori..dorință?! de a se lăsa împinsă spre noroiul alunecos de sub tălpi ce deschideau noi orizonturi, zic, că eu n-aș fi îndrăznit s-o calc în picioare niciodată. Și nu pentru că sunt o cuvioasă ce merge des la biserică și care nu reacționează din principiu impulsiv cu furie răzvrătită, ci pentru că atât de tare m-a înlemnit durerea ce mi-o provocase și care nu părea că va trece curând, încât mă simțeam lipsită de orice emoție, stană de piatră!

Nu ştiu ce mă durea mai tare ori pe unde, cert e că imediat după aceea am simțit cum parcă mi s-au tăiat picioarele brusc, de la genunchi în jos şi astfel, dezechilibrându-mă cu totul..buff! alunec în prăpastie.

De ce alegem oameni nepotriviţi cu noi câteodată? Oameni care ne rănesc uneori? Suficient de des încât să trăim nefericiţi?

Păi pentru că sinele rănit, copilul nostru din sine, îi atrage, de aceea.

Noi, oamenii toţi, putem fi priviţi sub două aspecte: Copilul din Sine pe care l-am denumit deja astfel mai sus un rând, Ego-ul, şi..hai să-i spunem Marele Sine, ?ori Sinele Superior, sufletul.

Copilul din Sine se întreabă mereu dacă el merită să fie iubit, nu ştie cu siguranţă cât de iubibil este, n-are habar dacă munceşte destul și bine pentru a primi apreciere, ori dacă este posibil să primească acceptare din dragoste doar pentru cum este el construit, cu defecte şi calităţi împreună, cu validare într-un final de la partener perfect compatibil cu el, de la persoana în care el deja a investit sentimente multe si profunde de dragoste.

Pe de altă parte, Sinele Superior îţi povesteşte că eşti inteligent, bun, spiritual, valoros, important, el se află în antiteză cu Sinele tău Copil, Ego-ul tău.

Fiecare dintre noi acţionăm doar dintr-un singur aspect din cele două aspecte pe care le vorbirăm noi un pic mai sus și, în principal, majoritatea trăim acționând prin prisma Ego-ului, cel care se îndoieşte întotdeauna de capacităţile noastre.
Egou-ul se valorizează doar și mereu din perspectiva celorlalţi, nu se priveşte în interior pentru a găsi acceptarea de sine şi o validare, va considera că restul ceilalţi, doar ei sunt responsabili pentru fericirea lui, doar cu ajutorul celorlalți va ajunge să se valorizeze corect și să fie împlinit sufletește.

„Dacă voi avea mai mulţi bani, voi reuşi să fiu iubit. Dacă voi fi iubit, cu siguranţă voi fi fericit.”
„Dacă voi avea o casă mare şi frumoasă, voi avea mai mulţi prieteni şi astfel voi fi fericit.”

Indiferent de ce va întreprinde Ego-ul şi va și îndeplini în timp, indiferent în ce parte din exterior va căuta el fericirea, nu va fi însă niciodată cu adevărat fericit.
Şi știi de ce? Pentru că ego-ul rămâne toată viaţa în stadiul de copil fără putere, incomplet mereu, aceasta fiind de altfel însăși natura lui.
Viaţa privită din perspectiva Ego-ului va fi o viaţă tristă, incompletă, fără putere; o viaţă submisivă.
Lucrurile exterioare pot să-ţi aducă plăcere pentru un moment, pentru o zi..sau pentr-o lună adunată disparat din zilele din an, însă niciodată nu te vor face fericit.

În altă ordine de idei, Ego-ul se trezeşte brusc la viaţă, înviorat și pregătit să-ţi intervină după ce l-ai hibernat un timp, în special atunci când te cuprinde îndrăgosteala; iar asta pentru că mai mereu în iubire suntem răniţi cel mai tare şi cel mai profund.
Dacă n-ai reușit să cicatrizezi răni importante din copilărie, atunci cu siguranţă la maturitate le vei simţi într-un mod asemănător, vei retrăi sentimentul negativ și dureros care te-a marcat şi astfel vei fi atras şi vei atrage persoane care îţi vor aminti acel sentiment atât de neplăcut.( sentimentul de respingere ori frica de abandon, teama că nu meriţi a fi iubit şamd).

În subconştient întotdeauna vei dori să afli oameni care să-ţi pulseze răni vechi, uitate, pentru că doar astfel vei reuşi să vindeci şi să evoluezi.

Înţelegi acum de ce atragi doar persoane care te fac să suferi?
Pentru că doar astfel te vei vindeca interior, pentru că doar astfel vei şti să vindeci şi să cicatrizezi şi să trăieşti liber mai apoi de ponoase strânse de suflet din copilărie şi pentru că doar astfel vei fi pe deplin fericit şi împlinit.
Pentru că doar aşa reuşeşti să simţi clar și exact care ţi-e buba, doar retrăind amintirea veche care şi-a pus amprenta negativ, descoperind trauma de care nici nu ești conştient că îți există.

Marele Sine ori Sinele Superior, sufletul, îți cunoaşte tot adevărul însă, toată povestea despre tine o ştie pe de rost, privindu-te prin ochii lui, eşti valoros. Ești cel mai cool!?

Eşti un om perfect cu imperfecţiuni pe-alocuri, un suflet important şi bun, un om care cu siguranţă merită să fie iubit aşa cum este, pentru ceea ce este el şi nu pentru ce ar putea fi dacă..

Cine eşti tu cu adevărat? Te-ai întrebat vreodată? Cine eşti tu cel real, în sine?
Te-ai gândit vreodată câte lucruri faci tu cu adevărat, pentru că simţi să le şi faci tu astfel, în felul tău, şi câte pe de altă parte, le desfăşori în felul altora, doar pentru a câştiga în simpatie?
Pentru a aduna apreciere? Ori pentru că dacă nu comporţi tu astfel, cum de altfel nu ai simţi în sine să comporţi vreodată, consideri că nu poți fi iubit?

Cine eşti tu? Te-ai gândit vreodată obiectiv, cu adevăr adevărat în întrebare?

Oferi dragoste pentru a primi dragostea-n schimb?
Ori dăruieşti pentru că-ţi simţi bucuria cum tresaltă, atunci când simte vibe cu bucurie din partea celuilalt?
E important să construim imagine pentru a-i bucura pe ceilalţi, ori este cu totul esenţial să construim un om de care să fim mândri personal?
Pe care să-l îmbrățișăm cu drag noi în oglindă privindu-l dimineaţa?

Cine eşti tu? Ia gândeşte-te!
Eşti un TU care se ceartă în ascuns căci minte despre el mereu?..adeseori?
Eşti un TU puţin cam trist în sine la culcare, dar cu imagine voioasă?
Eşti Tu, acela care ştie ce trebuie să dăruiască? Ori eşti un TU, acela, care ştie doar categoric cum s-o facă?
E important doar CE oferi, ori mai degrabă CUM oferi?
E important cum te prezinţi ori cum eşti prezentat de către ceilalţi?
E important să fii mereu acelaşi TU doar pentru tine? Ori crezi că-i la fel de important să fii un singur TU mereu şi pentru restul toţi, din jur?

Deci? Cine eşti? 5 trăsături. Cum te-ai descrie?

..empatică, inteligent emoţională, idealistă, altruistă șii..iubibilă, firește! ? Așa sunt eu! Dar tu?

Şi-aşa cum de altfel începusem acu’ vreo oră o discuţie despre percepţii şi despre secrete ce ni le păstrăm în siguranţă despre noi, chiar faţă de noi înşine, continui acum prin a spune că atunci când criticăm şi detestăm oamenii pentru ceea ce sunt şi pentru cum acţionează astfel în consecinţă, în fapt ne impunem personal limitări proprii, reacţionăm deci ofensiv din cauza neputinţei noastre de a depăşi frici şi temeri.
În loc să ne adaptăm omului care a crescut din copilul care am fost odată, în loc să-l păstrăm în stadiu de evoluţie, îl stagnăm încrâncenaţi şi agasaţi şi iritaţi, conflictuali.

Dacă am trăi împăcaţi cu noi înşine şi luminoşi interior, nu am avea motive de a nu ne trăi armonios şi împlinit şi fericit. Voios.
În loc să previzionăm un mâine favorabil nouă, trăim însă limitaţi, cu supărări şi frustrări adunate, din teamă de a ne privi senin în oglindă, din teamă de a ne privi în ochi şi de a vorbi cu voce tare gândul obiectiv despre cine suntem cu adevărat, totodată din neincredere că am putea găsi o cale de a schimba prin noi ce nu ne place ori nu ne convine, din ceea ce am crescut noi până azi.

În altă ordine de ide, ni se mai poate întâmpla câteodată, un fenomen ciudat! mi-am dat seama de acest lucru vorbind aseară cu o prietenă bună.
Se mai întâmplă să trăim cu nemulţumiri nereale în ceea ce ne priveşte, doar să avem senzația că detestăm la noi una alta, că ne dorim schimbare pentru noi într-o anumită direcție.
Ştii cum ori când păţim noi asta? Atunci când ne certăm superficial însă frecvent, acceptând și asumând critica răutăcioasă și acidă din partea oamenilor apropiați nouă, de care ne pasă şi pe care îi iubim.

” Eşti prea sensibilă, greu de trăit lângă o persoană care ia totul atât de personal, care se bâzâie şi suferă din orice rahat!”

Mie mi se reproşa des acest lucru, spre exemplu. La fel de des mă învinuiam şi-mi reproşam eu mie mai apoi sensibilitatea aceasta în exces, fără a mă înăspri însă în același timp de-a lungul anilor, nici cu fărâmă de nepăsare ori indiferenţă ori pragmatism.

Şi știi de ce? Pentru că mie îmi place de mine la nebunie așa sensibilă, este o caracteristică a mea pe care nu -mi doresc de fapt s-o schimb deloc și niciodată.
În plus, nici nu consider că am vreun grad de sensibilitate în exces.

..și totuşi sufeream atunci când mi se reproşa că totul este vina mea, că interpretarea mea este mult prea sensibilă ori bâzâită, idealismul meu total nelalocul lui într-o lume pragmatică și rece, unde nu există iubire neapărat pe peste tot cum mă încăpățànez eu să observ. „De fapt iubire nu există mai deloc, iubirea este schelet de interes și doar atât.”

În fine, revenind, am realizat că suferința și supărarea mea se întâmplau doar pentru că simțeam că dezamăgesc cumva mereu și constant și de aceea probabil nici nu pot fi iubită cu totul şi acceptată aşa cum sunt şi..”aşa cum eu înţeleg că ai putea fi tu şi validez la tine şi iubesc la tine orice te reprezintă. Și înțeleg câteodată și lucruri de neînțeles dacă trebuie. Tu de ce nu poţi să procedezi la fel?
Nu mă ridic la nivelul pretenţiilor tale pentru a mă putea şi tu iubi înapoi!”

Aşa interpretam în subconştient, însă conştientul certa sensibilul din mine, crezând că vrea să-l schimbe total și permanent.
Eronat, fireşte.

Şi uite-aşa adunăm frustrări, nemulţumiri cu noi şi dezaprecieri, în loc să privim adânc în suflet obiectiv pentru a ne percepe cum trebuie, real, așa cum suntem, așa cum ne iubim în sine, și fără să bănuim măcar câteodată. Dacă dezamăgim alți oameni și dacă ei au alte așteptări dinspre noi, decât ceea ce suntem noi în realitate, noi ce le putem face mai mult decât să îi iubim oricum pe mai departe? Ce să le facem mai apoi dacă îi observăm tot mai nemulțumiți mereu? Eu m-am născut Adina, și nicidecum Maria. Nu pot trăi decât o singură identitate, nu pot trăi decât un personaj principal în viața mea, iar eroul, nu-i așa? întotdeauna are o personalitate puternică, verticalitate și multă încredere în el, nu este așa? Ca mine și ca tine, firește..amândoi ne iubim în sine pentru ceea ce am crescut și am conturat de mici, astfel că nu-i corect ca vreunul din noi să impună schimbări majore celuilalt, din senin, pentru a-l putea accepta apoi cu totul, a-l valida si a-l iubi într-un final. Condiționând.

Dacă am face curat în interiorul nostru, fiecare zi ce ne trezeşte ne-ar aduce bucurie şi linişte şi zâmbet. Zâmbet pe care astfel îl putem dărui mai departe, îngăduitor şi voios şi natural şi celorlalţi.

…însă mulţi preferăm un statut de victimă.
Aici găsindu-ne noi locul şi aşezându-ne noi comod dar supăraţi şi îndârjiţi, vom observa greşeli şi vinovaţi, doar pentru a ne hrăni voluntar cu durere-neputinţă-nedorinţă de vindecare. Neputinţă de (ne)schimbare şi acceptare şi validare şi iubire de sine.

Singuri reuşim astfel să ne îngrădim libertatea.
Libertate ce nu ne poate exista fără asumarea responsabilităţii.
Odată acceptat însă rolul responsabilităţii, indiferent din ce unghi am privi lucrurile, ori experienţele prin care trecem şi greşelile pe care le facem şi problemele pe care le simţim..toate îşi vor găsi o cale de rezolvare, soluția.

Responsabilitatea este activă, victimizarea dimpotrivă!

Atât şi nimic mai mult ne-ar fi important şi esenţial să înţelegem: că starea noastră interioară ne intră în responsabilitate, doar noi înşine suntem răspunzători de ceea ce simţim şi de cum învăţăm că ne trebuie să trăim pentru a fi împliniţi sufleteşte.
..ori trişti cât încape într-o viaţă de om.
Doar ataşamentul de suferinţă şi nefericire ne îndepărtează de un ideal frumos trăit cu noi înşine inițial şi abia după aceea împărtăşit și cu ceilalţi.

Deci? Ne apucăm de curăţenie, ori preferăm în continuare confortul?..trândăveală?
Ne place să trezim compasiune ori adorăm să insuflăm putere? Mutăm munţii din loc, ori abia urnim un pas agale pe câmpul plin de gropi în care ne împotmolim frecvent?

Eu m-apuc de curăţenie, am hotărât! De fapt, în genere aş spune despre mine că sunt o persoană ordonată.
…şi sensibilă, fireşte. Te deranjează??

Mereu am zis că este esenţial să te îngrijeşti de suflet, de sănătatea şi igiena lui, în aceeaşi măsură ca şi de trup.

Acum zic altfel: zic că este esenţial să pui pe un plan superior sufletul.
Să-l întreţii şi mai temeinic decât trupul pe care ţi-l răsfeţi cu tot felul de inovaţii cremoase şi uleioase şi injectabile şi..şi aşa mai departe. ?
Ştii ce-am învăţat în timp?
Am învăţat devreme că degeaba dai cu parfum dacă nu faci un duș înainte.

Am remarcat de-a lungul timpului pe de altă parte, oameni extrem de foarte bine îngrijiţi şi întreţinuţi, fără a răzbate însă dinspre ei miros măcar firav de prospeţime, iz de vioiciune tinerească nu le răzbătea din zâmbetul destul de strâmb din colţul gurii.

Ştii de ce? Pentru că ei nu-şi îngrijeau sufletul, nu-i întreţineau sufletului căldura necesară pentru a dezvolta apoi mugur după mugur..îl lăsau fără viaţă şi-i masau numa’ forma trupească.

Măi, ştii ce diferenţă mare este între un om cu trup şi suflet igienizat şi îngrijit cum trebuie, şi un om care are grijă doar de aspectul sau exterior la suprafaţă?
E o diferenţă colosală!
Acelaşi om de 35 de ani poate arăta de 45 şi asta numa’ dacă îi observi tristeţea şi singurătatea privirii blazate, învinse.

Măi, dar trezeşte-te, te rog, dacă simţi că te regăseşti în rândurile astea, printre cei ce şi-au uitat să-şi poarte grija sufletului.!!
Şi dacă nu ştii încă sigur unde te încadrezi exact, dacă te bâjbâi încă, fii atent, uite! fă un exerciţiu simplu: uită-te printre pozele tale mai vechi, de atunci de când n-ai niciun dubiu că erai sănătos şi trupeşte şi sufleteşte şi compară-le cu cele de astăzi.
Priveşte-te atent şi vei vedea cu siguranţă dacă lucrurile sunt încă în toată regula cu tine, ori dimpotrivă.
Iar dacă nu sunt, stai liniştit şi nu te impacienta, căci totul pe lumea aceasta este rezorvabil, din fericire!

Fireşte că nu se termină zilele dacă observi nişte pete rămase pe o parte ori pe alta a sufletului..stai liniştit doar şi eliberează gânduri!
Întreabă-te dacă ţi-e bine şi de ce simţi tu stare confortabilă acum.
Întreabă-te apoi şi încearcă să-ți simţi şi emoţia negativă, cu stare de disconfort.

O simţi? Cum o simţi? Apăsătoare? Tristă? Plânsă? Singură?
Vezi unde o încadrezi exact şi, cel mai important, încearcă să afli şi de când simţi lucrurile astea.
Uşor uşor aşa, caută apoi să găseşti cauza.
De ce nu mai râzi tu vesel ca în poza aceea de la revelionul trecut? Ce s-a schimbat cu tine?
Ce te nelinişteşte? Ori cine?

Şi tot aşa să faci, nu te opri deloc!
Acum este momentul când vorbind în șoaptă sinceră cu tine, vei descoperi motivele nefericirii tale prezente, vei desluşi motivul pentru care ți-a apărut şi vei găsi astfel şi soluţia pentru a reveni la starea ta normală, cu păsare de tine.

E primul pas spre vindecare.
Este primul pas făcut de tine după multă vreme fără durere, fără să şchiopătezi deloc. Simți?

Mâine urmează al doilea..şi tot astfel până când vei reînvăța să dansezi fericirea cotidian cu zâmbet larg pân’ la urechi.

Aa..! Și stai liniştit..nici nu durează mult!
E ca mersul pe bicicletă nu se uită de tot odată ce l-ai deprins! Doar se mai împiedică pe-alocuri din lipsă de exercițiu..!!

La mine aşa s-a întâmplat!?

Ne supărăm des pe oameni şi-i certăm.
Avem întotdeauna cuvinte multe la îndemână pentru a exprima furia, deranjul, dezamăgirea, nefericirea în relaţie cu ceilalţi.
Dar de ce crezi că sunt ceilalţi oameni vinovaţi întotdeauna pentru percepţiile noastre?
De ce ne-om fi obişnuit noi să acuzăm terţi pentru modul cum înţelegem şi ne afectează lucruri ori situaţii ori circumstanţe?
De ce ne este simplu să criticăm comportamentul altora înainte de a gândi sincer şi deschis şi obiectiv comportamentul nostru?

Nu există efect fără vreo cauza evidentă. Logic!?
Întotdeauna am fost de părere că dacă întâmpin reacţii negative din partea oamenilor apropiaţi cel puţin, s-a întâmplat doar pentru că am lăsat deschisă uşa conflictului.
Voluntar sau involuntar, fireşte.
..căci şi involuntar, naştem conflicte, da.

De multe ori se ajunge la situaţie conflictuală şi din caza unei bunăvoinţe afişate şi acţionate în surplus, ori din cauza manifestării maleabilităţii şi a înţelegerii când nu sunt lucruri multe de înţeles, de acceptat ori de iertat.

Ne este uşor însă să acuzăm.
Ne este mult mai simplu să aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalţi, fără să ne asumăm parte de vină vreodată.
Trăim cu senzaţia că dacă criticăm suficient, ceilalţi nu vor mai avea timp şi răbdare să ne critice la rândul lor, pierzându-şi vremea şi gândurile doar pentru a se dezvinovăţi.
Atacăm pentru a nu fi atacaţi.

Doar că astfel nu rezolvăm nimic. Nu ne vindecăm, nu evoluăm, nu învăţăm să ne cunoaştem cum trebuie pentru a ameliora stresul şi neliniştea din viaţa noastră.
Care există categoric în relaţie cu noi în primul şi în cel mai important rând.
..căci de aceea acuzăm şi criticăm şi certăm şi jignim oameni: pentru că suntem nemulţumiţi cu noi înşine.

Nu vom reuşi însă să ne iubim mai mult şi să avem mai multe satisfacţii în plan personal dacă rănim nemotivat alţi oameni de prin jur.
Nu vom apuca să fim fericiţi în vreun fel dacă nefericim alţi oameni care ne iubesc.
Nu vom simţi pozitiv dacă acţionăm negativ.
Nu vom fi apreciaţi dacă nu vom învăța să apreciem la rândul nostru.
Nu vom fi iubiţi până la capăt dacă nu vom iubi necondiţionat până la capăt.
Nu vom fi înţeleşi până ce nu vom învăța să înţelegem.

Păi nu. Căci totul începe cu noi înşine.
Când vom reuşi să ne acceptăm pe noi înşine cu toate cele ale noastre, când vom reuşi să desluşim toate secretele despre noi şi să ne validăm cu defecte cu tot, abia apoi vom fi capabili să-i ascultăm atent şi pe ceilalţi.
Să nu-i mai certăm deloc, să nu-i mai criticăm şi să nu-i mai punem la colţ de câte ori ni se nazare nouă câte o nefericire prin viaţă.
Căci atunci vom şti cu siguranţă că nefericirea este a noastră şi nu din cauze străine.

Nu ştiu să sper. Nici să aştept nu ştiu.
La mine totul trebuie să se întâmple repede-repede! Acum și pe loc!
Îmi trece aşa anapoda câte un gând aiurea prin cap, şi mă apuc să-l duc până la capăt doar gândindu-l.
Asta dacă mi-e simpatic, fireşte..!! ☺️
..și-atunci am și scris astfel întâmplarea pe care mi-o doresc să-mi fie parte din experienţe, care să mă bucure mult, să mă-mplinească şi să-mi aducă un zâmbet azi şi încă două mâine!!

Mă şi buşeşte râsul..! Îmi amintesc acum printre altele, cum mi-a trecut prin cap într-o zi să fac o emisiune cu şi despre copii, pentru tinerele mămici care se trezesc cu țipătoarea umană mică, ce urlă neîncetat prin braţe ucenice în ale mămitului!
De-abia îl născusem pe Radu, care din fericire nu mi-a plâns nicio secundă..nici în poală, nici în pătuţul lui şi nici când s-a lovit prima dată mai tare decât ar fi putut suporta orice copilaş vreodată..! care-ar fi urlat probabil de durere, mult peste zece ore!
Ştii ce-a făcut în schimb al meu?
S-a uitat spre faţa mea crispată care simţise lovitura până-n suflet şi mi-a râs amuzat.
Uuof! că aproape m-apucasem să plâng eu în locul lui, dar el mititelul, simtindu-mă neputincioasă, m-a încurajat să nu mă extetiorizez lăcrimicios, și astfel să ne stricăm noi joaca.

În fine, reîntorcandu-mă la gândul meu televizat, după ce l-am învârtit prin cap de colo-colo şi l-am ameţit bine de tot, am hotărât că-mi place la nebunie ideea şi-am hotărât să-i dau drumul cât mai repede în practică.

Nu mi-am propus doar să încerc!
Ori doar să sper că voi reuşi.
Mi-am zis doar să mă concentrez să fac ce trebuie pentru a contura un format de emisiune pe care să-l duc la..!!?
Nu ştiam unde, dar ştiam cu siguranţă că voi gândi eu unde să găsesc.

Fireşte c-am găsit. La OTV. Şi fireşte că am început-o şi evident că am şi continuat-o 2 ani şi ceva apoi la B1.
Fireşte că n-a rupt în două cu succes maxim în audienţă mare, chiar dimpotrivă aș putea spune..?!

..ehh!..se putea şi mai bine cu siguranţă, dar a fost suficient şi-aşa! Ba uneori chiar se mai întâmpla de primeam și felicitări când mai mergeam pe la Billa la cumpărături! Mă recunoștea emoționată vreo doamnă vânzătoare și mă umplea cu bucurie multă pentru o lună-ntreagă! Pe bune, pe cuvânt, așa simțeam!

Tocmai de aceea numa’ astfel procedez și azi, doar un acest mod acţionez atunci când îmi doresc neapărat ceva.
Fără speranţă şi fără aşteptare că mi se va întâmpla din senin un noroc venit de la ceilalţi.
Nu! Nu prea am încredere în norocul altora.
Al meu este deja testat!

De ce să sper eu atunci să-mi gândească mie alţii gândul meu şi să pretind cumva să-l şi concretizeze în soluţii pentru mine?
Când eu ştiu să mă mişc rapid, suficient de norocos şi destul de foarte hotărât??

De-aia zic mereu că eu nu sper nimic şi nu aştept nimic şi nu încerc nimic!
..și că merg mai departe-n gânduri întotdeauna!

Așa îmi trebuie mereu să fie primul pas.
Îmi mai trebuie după aceea, să-l simt în emoţie.
Să-mi cântăresc cum mi-e emoţia..șii..dacă-i bucuroasă, gata!
De mâine hotărăsc să o testez exact!

Hahahah! De astăzi am iarăși gând nou.
Fumez o ţigară să-mi treacă exuberanţa asta agitată care-mi freamătă tot corpul şi nu mă lasă să scriu în linişte ce mi-este necesar şi cum şi unde, și-apoi m-apuc să schiţez planul!
Primul şi al doilea şi până ce-mi iese simțită cum trebuie emoţia recitindu-l.
PamPam!

Mmm..ți-aș spune ceva! Să-ţi spun ceva ori să-mi abţin confidența? Adică mă asculţi??..Sau ai chef să mă treci pe lângă urechi asurzite? ?
Că dacă azi eşti surd şi mut şi orb, mai bine vorbesc mâine cu tine, când îţi revii un pic ca să putem conversa, zic!
..căci cu monolog așaa..devin destul de seacă în tonalitate și mai greuț de urmărit! ?
Mă gândeam cât este de esenţial să nu ne înverşunăm noi în niciun fel de relaţie pe care-o desfăşurăm cu oamenii, în general.
Că-i ea de cuplu ori de prietenie..nu-i relevant acum tipul relaţiei care brusc ne poate deranja cumplit de tare doar pentru că ne există!

Mi se pare un pic anopoda să cataloghezi şi să hotărăşti la un moment dat, cum că trebuie neapărat conflict într-un loc, că nu mai ai chef să înţelegi nimic de astăzi înainte, pentru că nu mai vrei tu să asculți nimic şiii..punct!

Ideea e că dacă proiectezi conflict în capul tău, va şi urma conflict de-atunci încolo..greu de oprit după aceea, pentru că se va forma un lanţ conflictual întreg al slăbiciunilor, de la gând până la dialog și până la acţiune.
Până la declaraţie de război într-un final!?

Dar cui îi plac irascibilităţile astea?
Sunt atââta de prea obositoare şi de stresante, îţi consumă naibii toată energia!!..te și încarcă cu ditamai starea negativă pentru o perioada lungă!
Şi când te gândeşti ce simplu ar fi fost ca doar să hotărăşti tu pentru tine înte-o zi, că vrei să fii un bun ascultător, care măcar să îşi dorească să priceapă pân’ la capăt ce vrea să spună celălalt ori ce-și doreşte în plus de la tine pentru a fi mai bucuros un pic!

Azi ne reprezintă fericit un zâmbet despre alţii, iar mâine, uite cum tot aşa de simplu și dintr-o dată, nu ne mai regăsim noi bucuria-n gând despre aceiaşi alţii ai noștri de ieri!..dar nici dacă ne-ar tuna furtuna Lumii Zâmbite, Taifunul Zâmbetelor de ne-ar picura el vijelios în picături vesele până la inimă atingându-ne şi înapoi..!..dar nici măcar atunci nu mai suntem capabili să simţim într-o zi fericire de-asta comună amândurora, existentă alalteieri pe printre noi!

Dar de ce să fim atât de negativisti până şi-n gând? Şi să ne stricăm fără motiv relaţii frumoase deodată, dintr-un senin destul de circumstanțial? Şi doar pentru că nu ne-a plăcut o situaţie, interpretând un moment mai agasat, drept o ofensă personală, fără ca măcar să aibă legătură cu noi în fapt mai câteodată?

Mă gândesc că-i mult mai benefic să acceptăm oamenii așa cum sunt ei şi să-i iubim dacă așa alegem, pe aceia care ne plac nouă, însă cu toate cele ce le aparțin! Nu doar pe părți!
Să învăţăm să-i cunoaştem în reacţii, să-i înţelegem şi când desfăşoară scene probabil destul de antipatice time to time, să-i ascultăm şi când ne ceartă, să-i îmbrăţişăm şi atunci când am considera că nu merită îmbrăţişare..și etc şamd.

Păi mi se pare firesc să nu te-aştepţi să cunoşti mereu şi întotdeauna oameni care să-ţi fie numa’ pe plac și în asentiment! Care să adore orice vei spune, care să nu contrazică, care să nu greşească vreodată-n viaţa lor, care să nu-ţi atragă atenţia atunci când îţi observă erorile.

Căci de aici se nasc conflictele, nu? De la sensuri definite diferit, percepute diferit, comunicate mai apoi tot diferit de cum am comunica probabil noi.
Primite însă în replică de către amândoi în mod flagrant de asemănător: încrâncenat, deloc binevoitor, revoltător și arţăgos.

Păi de ce să comporți tu astfel?
De ce nu calm şi paşnic şi deschis şi gândit pozitiv?
Orice comportament are la bază un..ceva acolo pozitiv.

Caută-l! Găseşte-l! Înţelege-l! Acceptă-l! Discută-l!
..chiar şi în controversă dacă nu eşti în asentiment întotdeauna!

Şi controversa poate fi pozitivă dacă nu-i dai tu vreo conotație răutăcioasă şi o analogie de gând stresant, înecăcios, războinic. Răuvoitor!

..așa mai făceam şi eu cândva.
Duceam câte o analogie destoinică şi fooarte intuitivă, ?construind o poveste în capul meu atâât de lungă şi de paranoică uneori, de aproape că o simţeam trăind în realitate pe lângă mine şi prin relaţiile mele toate existente la ora aceea care mă nemulţumiseră tot doar pe mine în..gând!
Doar că gândul eu îl proiectam!
Şi supărarea de asemenea!
Interpretarea tot a mea era, firește!
Măi, dar de multe ori greşim!
Şi mai înţelegem şi cum nu trebuie, nu?? neatenţi fiind mai uneori!
Şi-atunci pooc! Conflict! Naștem încrâncenare!

Păi asta zic c-ar fi drăguț să controlăm!
Gestionarea emoţiilor negative..!
Care duc grăbit spre gând negativ, spre trăire negativă, vibe..stare frecventă, negativ toate resimţite!
Ce zici, ameliorăm încrâncenarea? Ce spui? Hotărâm noi pentru noi să direcționăm
gândul spre primăveri însorite, dacă-l simțim erijat spre iarnă viscolită, mocirlită..noroioasă? Alunecoasă??

Uităm revolta? Schimbăm voit anotimpul gândului?
Ne readucem pacea în priviri? Şi liniştea sufletească?
Haiii..! 1..2..3..start!

Copii fiind noi şi trăind de la începutul nostru pe lângă casa părinţilor noştri, ne vom forma iniţial numa’ de prin ideile lor importante despre optici de viaţă, despre moralitate, despre corectitudine, despre doi oameni care s-au iubit căsătorind iubirea lor, născându-ne pe noi din iubirea ce le trăia.
Învăţăm astfel încă din copilărie despre cum trebuie să comporte bărbatul căsnicia lui, care-i este acestuia aportul în matrimonialul pe care şi l-a ales să-l certifice legal la primărie, ce responsabilităţi va avea odată cu statutul nou căpătat, după ce principii importante de viaţă se va ghida..totodată despre cum ar trebui să îi existe iubirea pentru femeia ce îl completează în ideal la rândul ei şi care-i este compatibilă, femeia aceea singura cea mai importantă devenită lui pentru un termen..neştiut cu exactitate, de principiu însă, pe termen nelimitat ea existând alături cu el în timp şi-n suflet.

De asemenea și femeia, pe de altă parte, tot din copilărie va învăța despre ce înseamnă rolul de soție, de mamă, despre cum ar fi normal și firesc să comporte căsnicia dintre doi oameni care se iubesc și despre cum este firesc să știe să iubească ori despre moduri de a manifesta dragostea și mai apoi, firește, despre responsabilitățile părintești.

Copilul ăsta mic şi drăgălaş va fi întotdeauna un bun observator, va avea întotdeauna o inteligenţă emoţională probabil peste media adultului, va simți energia care se plimbă prin jurul părinţilor săi, de la unul înspre celălalt, va desluși în percepție atunci când le există acestora armonia şi fericirea de cuplu ori dimpotrivă, când ei doar o imită pentru a sugera un climat afectuos, care în realitate este destul de conflictual, cu viitor incert!
Copilul va învaţa astfel să se educe personal în direcţia pe care noi, părinţii, le-o indicăm nevorbit și involuntar din: gestică, limbaj al trupului, grijă, fericire zâmbită, dorinţă cu iubire manifestată şi ea nonverbal de obicei.
Copilul percepe şi simte şi intuieşte de regulă lucrurile exact aşa cum sunt ele în realitate şi-şi va dori să trăiască mereu tot la fel, căutând întotdeauna să întâlnească aceleași emoții și sentimente și trăiri cunoscute lor, obișnuite lor, dezvoltând la nivel subconştient un pattern al unui partener ideal, considerat singurul potrivit cu el.
Așa se creşte copilul, așa se va înţelege, așa îşi va dori să și trăiască și să experimenteze şi să-şi însuşească în definirea şi în conturarea personalitatii adultului ce va deveni cândva: culegând lucruri percepute și deslușite din exemplul personal al părinţilor, adunaţi ei într-un tot, din doi oameni cei mai importanți din viața lui el va deveni o singură entitate.

În același mod a procedat în creștere și copilul care a fost fiecare dintre noi: a adunat iniţial ce i s-a potrivit de la mamă cu tată împreună.

I-a plăcut spre exemplu că mama lui este o persoană caldă, a înţeles ce înseamnă căldură şi a tras-o spre el, şi-a însuşit-o ca și trăsătură personală de caracter.

I-a plăcut la tatăl lui în special corectitudinea, şi-a asumat-o şi pe aceasta deci, în definiţie proprie.

A observat apoi cum înseamnă să iubeşti în cuplu, a remarcat că tatăl are grijă ca mama să nu tremure de frig, spre exemplu; şi că mereu ţine cu el în maşină un pulover gros pentru ea, în cazul în care mama uită, căci mai este și uitucă printre altele ?, să şi-l tragă pe după umeri când iese grăbit ca de obicei pe uşă.
Astfel a înţeles copilul nostru că atunci când iubeşti, manifeşti grijă şi atenţie pentru persoana de care ești atașat cu dragoste.

..a mai văzut încă ceva ce mai face tata: o priveşte pe mama cu o privire care pare că o mângâie..o mai priveşte totodată, cumva mai altfel decât pe oricare restul: cu blândeţe şi mulţumire şi cu fericire..”deci daaa!! Înseamnă că asta-i fericirea!” își zice copilul mic, fericit că a mai descoperit încă ceva ce-i va trebui categoric când va fi el mare: iubire egal fericire cu pace în priviri.
Mama însă? Ea cum îl iubeşte pe tata?
Ca pe ea însăşi şi peste ea încă o dată! Pentru mami, tati este un erou, este bărbatul ei care-i există ca fiind singurul bărbat din lume..!
Şi uite-aşa încetişor, copilul învaţă singur despre cum îi va fi lui scrisă viaţa, despre cum şi-o va dori el pentru el să îi existe, despre cum îşi va alege şi despre cum îi va trebui un partener de viaţă pentru el însuși în viitor, pentru a avea un cuplu fericit și neconflictual, despre cum va înţelege el fericirea şi despre cum va manifesta el iubirea pentru a-i fi percepută cum trebuie de către persoana iubită.

Adultul crescut din copilul mic din noi, va căuta toată viaţa lui să retrăiască emoţiile simţite în copilărie, singurele pe care le va recunoaște și pe lângă care se va simți confortabil și în siguranță, care l-au format, care i-au şi hotărât identitatea emoțională viitoare, destinul afectiv în genere.
Copilul care ne-a crescut adult ne reprezintă în majoritatea ideilor și în convingerile noastre viitoare despre sensul vieții în genere, astfel noi la maturitate vom căuta să găsim tot mereu aceleaşi înţelesuri despre viaţă pe care le-am perceput inițial în copilărie ca fiind ea, viața însăși.

De aceea spun psihologii că traumele copilăriei sunt greu vindecabile, de aceea susţin ei că sunt şi greu schimbabile trăsăturile noastre importante de caracter, pe care le-am căpătat intuind viaţa şi sensurile ei de mici, privind-o în înţeles prin ochii părinţilor care ne-o transmit fix aşa cum o și simt: nefericită sau fericită, iubită sau condamnată ori sacrificată, responsabilă asumat sau iresponsabilă trăindu-se la întâmplare, plânsă cotidian sau râsă în fiecare zi.
Încăpăţânată ori flexibilă.!

Oamenii încăpăţânaţi sunt pentru mine printre cei mai enervanţi din câţi există.
Nu prea înţeleg treaba asta cu încăpăţânarea în exces, nevoia asta cu exces de a nu recunoaşte măcar o dată că..”da, frate, m-am înşelat în privinţa chestiunii X!”
Iar pentru satisfacerea Ego-ului tău personal, dacă tu chiar ţii la orgolii dintr-astea copilăreşti, poţi adăuga liniştit la sfârșit și ceva de genul: ‘am înţeles aiurea căci n-am fost foarte atent, am tras concluzia grăbit şi de aceea probabil că nici n-am ajuns la concluzia cea mai fericită..” şi etc şamd.

E simplu, nu? Cât de uşor şi de simplu este, să-ţi asumi şi tu că da, mare brânză asumată!..nu eşti întotdeauna cel mai intuitiv şi nici cel mai înţelept mereu şi nici cel mai obiectiv câteodată!
Nu ştiu ce-o fi atât de dificil pentru unii să înţeleagă că acesta este și el un firesc al vieţii, să ne acceptăm și greşelile time to time dacă ele ne există, şi nu doar să ne aplaudăm reuşitele.
Chiar şi atunci când ele nu există.?

Nevoia asta încăpăţânată a multor oameni de a demonstra ei întotdeauna câtă dreptate au mereu, mi se pare extrem de obositoare la un moment dat pentru noi restul ceilalţi.

Ştii, nu? Știi că la început când îi cunoşti, te intrigă atât de tare, încât îţi doreşti cu tot dinadinsul să te faci înțeles, să le argumentezi mereu mult..şi după aceea și mai mult, cât mai mură-n gură, lucruri care ţie-ţi par extrem de simplu de remarcat în realitate cea reală şi nu în cea alambicată pe care o susţin ei încăpăţânat să ne existe și nouă.

N-ai ce să faci însă cu oamenii mult prea căpoşi.
Te duc spre exasperare, te îmbolnăvesc de creieri dacă-i vei lăsa să ţi se-apropie de suflet prea tare.
Căci nu le vei învinge niciodată forţa neobosită de luptător nedrept şi încăpăţânat, care le toot pulsează nervos prin venele toate, împrăștiind spre noi complexe multe de superioritate.

Mai sunt pe de altă parte şi încăpăţânaţii muţi. Care nu se ceartă, nu te contrazic, doar îţi zâmbesc ironic toate părerile ‘proaste’..hmm! în comparaţie cu ale lor, acelea aşaaa de deştepte, cum numai ei le pot gândi. Hahahah..!

Muții încăpăţânaţi nu spun nimic, repet!
Tac superioritatea pe care şi-o manifestă pe de altă parte destul de evident cât s-o resimţi în toată energia care-i înconjoară!
Ăştia vor fi de o calmitate care care te doboară mai rău decât încăpăţânaţii aceia cărora le place controversa vorbită mai certat, ţipată pe ton ridicat, spre deloc leneş.

Muții încăpăţânaţi, ăştia născuţi muţi în comunicare, sunt însă cu atât mai periculoşi și de o sută de ori mai de neclintit şi mai hotărâţi a fi războinici până la capătul din capăt!

..totodată, ca un paradox, nu contrazic idei pe care le discutaţi împreună despre ceilalţi, ba dimpotrivă se poate întâmpla să-ţi fie și-n tandem dacă ai argumente mai bune decât imbatabilul lor raţional introvertit şi şchiop în exprimare de gânduri, pe care de obicei le place să le rumege doar ei cu ei şi numa’ mereu cu ei, doar în tăcere.

Ştii de ce spun că-s inamici importanţi şi mai de luat în seamă decât guralivii?
Păi pentru că ei sunt atât de convinşi despre dreptatea pe care şi-au hotărât-o despre ei, discutând în sine cu firul lor cel logic şi raţional, încât nici nu-ţi vor mai comunica ție părerea!
Nu-ţi vor mai lăsa nici măcar dragul discuţiei în contradictoriu, care de cele mai multe ori le-ar fi benefic personal!

Nu, nici măcar atât! Ăştia din copilărie începând şi până la adolescenţă se desenează în personalitate.
Îşi pictează însuşirile ce trebuie neapărat să şi le însuşească, îşi construiesc apoi în linişte definiţiile despre iubire, căsnicie, fericire, frumuseţe, părinte, carieră..în fine, toate definiţiile astea importante trebuincios de ştiut în sens de viaţă..le hotărăsc înţelesul o dată pentru totdeauna şi total irevocabil în neschimbări de înţelesuri sau adăugiri de sinonime/antonime, le bagă aşezate ordonat în cutiuţele considerate adecvate pentru fiecare dintre ele în parte, șii..gaata! Punct!
Trec la următoarea treabă pe care şi-o observă ei de rezolvat rapid!
Căci, nu? ..primele sunt încheiate definitiv şi fără gând viitor măcar de adaptibilitate vreodată la noile condiţii de viaţă, cărora le creşte numărul de ani prin timp, însă nu şi sensurile toate!

Ăştia muţii, consideră percepţiile lor copilăreşti şi infantile ca fiind literă de percepţii categoric aceleaşi şi la maturitate.
Nu schimbă percepţia odată cu trecerea de la copil la adult, n-o mătrăşesc pe cea pitică şi deloc înţeleaptă aruncând-o cât colo, atunci când experienţele vieţii personale ar trebui totuşi zic, să-şi pună amprenta singure şi decisiv şi hotărât ca fiind percepţia lucrului proiectat prezentului pe care îl trăiesc în prezent; şi nicidecum aceea care le stă atârnată aiurea într-un trecut exprimentat în percepţii labile de copilaş prin ochii altora numa’ şi nu oglindit în propria oglindă.

Încăpăţânaţii ăştia puţini, căci din fericire, sunt destul de puţini, mai sunt cumplit de enervanţi..şi pentru că trebuie să stai să-i studiezi în reacţii, îţi e necesar mereu să-i urmăreşti atent, să nu-i pierzi din atenţie nicio secundă măcar, pentru a nu le oferi astfel şansa să ţi se furişeze şi să ţi se ascundă în vreun cotlon numa’ de ei știut..
Căci gata! Atunci ţi s-ar fi terminat! Nu-i vei mai putea nici să-i ghiceşti..! căci ai naibii coțofoi , şerpoi şi cameleoni, tac şi mai chitic în siguranţă pe printre culoare doar de ei ştiute, pe unde s-au pitit grăbit de tine; carree..obosit fiind de-atâta muncă psihică depusă..ai aţipit și tu pentru o secundă scurtă!

Dă-i încolo, măi, așa zic!
Şi dacă se ascund ei pentru că aşa simt, care ne e nouă problema?
Noi trăim la suprafaţă vizibilă evident, ne plimbăm prin locuri populare, vorbim sociabil şi deschis cu toţi necunoscuţii cei mai necunoscuţi..dacă empatic simt și ei nevoia, firește, să ne vorbească un picuţ..!

Noi, cei neîncăpățânați în idei fixe, cu dorință de evoluție și nu de stagnare, noi suntem aceia care pleacă urechea atent până şi gândului necunoscut atunci când gândul se-ntâmplă să fie un John Doe care are nevoie să şoptească.

Asta trebuie să înţelegi: că îți trebuie în primul rând în relaţia cu tine, multă deschidere pentru a-ţi accepta primul greşeli care-ţi există, erori construite tot de tine poate, personal, pentru tine însuţi însuşite, într-un moment când le considerai adevăruri absolute în rezolvare de adevăruri despre viaţă.
Ne trebuie să luăm calcul încă de la început, faptul că percepţiile copilăriei noastre nu vor fi întotdeauna și identitatea reală a percepţiilor noastre viitoare, de om mic ajuns adult.

Asta-i de altfel și problema cu încăpăţânaţii ăştia muţi.
Nu sunt deschişi pentru a înţelege realitatea vieţii care-i înconjoară, nu se lasă supuşi greşelii..iar asta pentru că au trăit în copilărie greşeala ca fiind regula normalităţii, au trăit, consideră ei, general de viaţă şi nu excepţie de la regulă.

De aceea nici nu se lasă învăţaţi percepţii noi şi doar le încăpăţânează pe cele vechi..
Ştii ce vreau să spun prin de aceea cutare şi de aceea cutare??
Vreau să spun ceva foarte simplu: că nu te poţi schimba tu din tine care ai trăit doar ca tine până acum, căci aşa te-ai strâns tu de mic, adunând percepţii şi stări şi emoţii copilăreşti importante care te-au şi marcat în vreun fel sau altul..deci n-ai cum să te schimbi tu brusc atunci în alt tine, adunat din lucruri netrăite în emoţie şi în senzaţie şi în sentiment şi în stare şi în percepţie.
N-ai cum să devii un necunoscut tu pentru tine, brusc aşa să-ţi laşi pierdută voluntar şi poate pentru totdeauna, identitatea câştigată într-o viaţă!

Măi, dar să ştii că iar percepi greşit şi eronat şi din nou complici lucruri simple.
La tine-i totul alb sau negru, aşa pbserv!
„Păi ori sunt încăpăţânat în a mă păstra nătâng prin viaţă, considerând că nătâng nu înseamnă cu adevărat neghiob, ci perfecţiunea întruchipată în..mine, măreţul..ori trec în extrema cealaltă şi încep să mă conving că transformările nătângului care de fapt chiar este și neghiobul, trebuie să se întâmple de tot şi pe peste tot prin mine dar şi cu mine!

De-aia zic şi tot repet că-i greu să te-nţelegi cu încăpăţânaţii muţi.
Nefiind comunicativi ei spre deloc, freamătă doar singuri gânduri personale şi le tot frământă până când le-au frământat atât de mult, încât tot greşit le-a cam ieşit aluatul.
Tot ca acela prea puţin frământat în timp de copt în efecte.

Niciodată însă nu vom creşte din copii adulţi, cu toate treburile strâmbe şi fără vreun sens aşezate ele total nepotrivit cutiuței în care au fost încuiate prin forţa intuiţiei ori a percepţiei mult prea duse în extremă nefericită.
Mereu există câte un lucru-două….15 care să ne trăiască frumos şi iubibil şi important şi apreciat şi inteligent înţeles.

Asta cred eu că ar trebui să vorbească încăpăţânaţii muţi şi să şi înţeleagă după aceea: unde exact nu le prieşte lor încăpăţânarea pe care şi-au prea adunat-o într-un veşnic nefavorabil şi deloc optim ori benefic pentru o fericire personală trăită fericit aşa cum ar trebui să le trăiască ea.

Toţi suntem schimbabili, oricare dintre noi avem puterea de a schimba la noi trăsături ori principii ori definiţii greşite ori neintelesuri exacte.
..tot ce vrem noi putem schimba la noi dacă ne lăsăm liberi de preconcepţii cum că aşa trebuie să fim, iar altfel dacă am trăi nu ar fi normalitate, n-ar fi aşa cum trebuie!

Ce simţim noi că ne trebuie schimbat la noi vom şi reuşi să schimbăm.
Tot ceea ce ne dorim să învăţăm mai mult, vom avea puterea să învăţăm până la capăt.
Tot ceea ce am perceput cândva greşit şi am asumat ca fiind literă de lege, putem învăța cum să percepem adevărat în realitatea adevărată pe care-o trăim noi şi pe care o dezvoltăm noi cu noi privind în noi şi înspre noi, experimentând cu noi , şi nu privind prin prisma experienţelor părinţilor noştri.

Nici măcar nu ne trebuie eforturi multe şi îndelungi pentru a capăta înţelepciunea adultului care trece într-o etapă superioară, tot evoluând.
Ne trebuie doar libertate de gând lăsat gândit autentic şi nu încăpăţânate de gând gândit împrumutat.