Cel mai important pentru un om, consider eu, că este a fi autentic. Degeaba scrii comercial, dacă nu transpare niciun pic de sentiment. Degeaba. Dacă scrii cu sufletul, cel ce te citeşte te şi simte mai apoi, nu? Pentru că tu transmiţi trăiri, nu doar cuvinte frumos aşternute.
Citeste…
Nu-mi plac florile.
Nu m-am gândit de ce nu-mi plac, până astăzi, când m-a întrebat Radu, fi’miu.
„- Pentru că mor repede. Mor la mine-n casă. Am senzația că daca nu le-aș fi primit binevoitor, ar mai fi avut o șansă la viață.”
I-am răspuns dintr-o suflare, fără să stau pe gânduri, deși nu mă-ntrebasem niciodată la modul conștient până acum, de ce nu-mi sunt simpatice măcar.
Dar nici nu știu de unde și-a dat copilul meu seama măcar, că nu-s sensibilă la flori. Eu nu i-am spus, știu sigur.
Răspunzându-i însă lui Radu astăzi, am realizat cât de mult îmi plac ele de fapt.
Atât de mult, încât se întâmplă să mă gândesc la viața lor fără să conștientizez măcar că mă interesează. Atât de dragi îmi sunt, încât mi-e bine să știu că sunt departe de mine, dar în siguranță pentru ele.
Vi se pare firesc să ne impopoțonăm casa cu vieți curmate voluntar?
Cumpărăm buchete peste buchete, dăruim flori cu orice ocazie, considerând că suntem gentilomi. Dar ea, floarea vândută pe post de compliment și de decor, ce simte?
Că a trăit destul? E resemnată?
Probabil că da, știe, că toate florile se-mbolnăvesc și mor. Unele tinere fiind, altele un pic mai vârstnice.
Depinde de noroc.
Sau și mai probabil, ea nu gândește așa departe. Nu se-ntreabă. Și nu vorbește. Și nu iubeste. Și nu vede. Nici nu aude.
Dar simte totuși când o doare.
Cumva speră la viață iar, când se trezește apoi, în vaza unui doctor ce salvează vieți.
Alte vieți.
Nu, mie nu-mi plac florile.
Ție de ce îți plac ??!?
