Diplomație versus ipocrizie
Mă contraziceam cu soțul meu, zilele trecute vis-a-vis de necesitatea diplomației într- o relație de prietenie. Nu neapărat de cuplu, de prietenie, repet.
El consideră că „diplomația” este egală cu fățărnicia, diplomația înseamnă printre altele, ipocrizie.
„Spui ceea ce nu e neapărat adevărat, din punctul tău de vedere, în funcție de interes, pentru protejarea sentimentelor celuilalt.”
Eu nu sunt de acord, consider că-s 2 termeni diferiți. Diplomație versus Ipocrizie, și nu Diplomație egal Ipocrizie. Am să vă spun și de ce.
Întotdeauna am ales să spun dacă simt bine sau dimpotrivă, oamenilor de prin jur. Dacă sunt compatibilă cu o persoană, putem deveni prietene. Dacă suntem la un nivel afectiv apropiat, mi se pare firesc să spun întotdeauna direct, franc,ce-i drept cât pot de diplomat, ce-mi place sau nu, vis-a-vis de comportament/greșeli/pozitiv sau negativ în general, înceea ce o privește, din punctul meu de vedere.
Mereu am considerat că ne este necesar însă, bunul simț intr-o relație. Nu diplomație neapărat, ci bun simț. Indiferent că-i relație de cuplu sau de prietenie.
Întotdeauna ar trebui să ținem un pic cont și de sentimentele omului de lângă noi. Prieten sau iubit, copil sau parinte.
Mi-am dat seama în timp însă, că-s puțini oamenii ce-și doresc să nu rănească alți oameni. Și asta, nu pentru că nu i-ar iubi, din altă cauză aruncăm cu răutăți, rănind mai apoi apropiații noștri. De obicei suntem răi în cuvinte, și putem ușor să jignim oameni, atunci cand suntem noi nefericiți.
Se mai intamplă ca cei care ne cunosc bine, să se bucure că ne știu și slăbiciunile. Se bucură că le cunosc, nu pentru a ne ajuta să le-ngropăm, ci de multe ori pentru a le exploata în favoarea lor. Aceștia sunt neimpliniții de care vorbeam mai sus. Oamenii neîmpacați cu ei inșiși.
Majoritatea oamenilor nu folosesc violența în gesturi. Nu dau palme, ci folosesc cuvinte aspre ce lasă cicatrici în suflet.
În altă ordine de idei, nu-nțeleg deloc prietenii cei neprieteni.
De ce să ne prefacem că ne plac oameni, ce în realitate nu ne plac?
De ce ne chinuim pe noi inșine, de ce nu ne alegem doar oameni mișto pentru a petrece timp mișto împreună?
” De ce să fim ipocriti și nu diplomati în a-i înlătura din cercul nostru intim de prieteni?”
Așa se pune problema, din punctul meu de vedere.
Mi se-ntamplă des să stau la un pahar de vin cu fetele. Căci îmi place vinul. Amice sau prietene bune, ne întâlnim câteodată la un pahar de vin. Și se-ntamplă des ca ele să aibă de comentat cunoștințe comune. Nimic ciudat sau neobisnuit până aici, nu-i așa?!?
Însă ce mă intriga este faptul că a doua zi văd like-uri pe facebook și drăgălășenii când ne întâlnim în grup, tocmai cu persoanele pe care le-au bârfit cu o zi inainte.
Îngrozitor mi se pare să nu ai coloană vertebrală, aici într-adevăr se pune problema de ipocrizie, fațărnicie și alte de astea.
Daca nu-mi plac oameni, nu-i chem pe lângă mine. Nici nu-i bârfesc. Nu-mi pierd timp ca să-nțeleg incompatibilități nerezorvabile.
Mi-am dat seama când am crescut, că se-ntâmplă să nu ne potrivim cu toată lumea, că se-ntâmplă să nu ne placă toți oamenii din lumea asta. Și viceversa, bineințeles. Fără motive concrete, se-ntâmplă pur și simplu antipatii.
De ce obligație de a râde la glume ce nu te fac să râzi? De ce ieșiri la mese cu oameni ce simți că te dezapreciază ori ii dezapreciezi tu ? De ce să ai momente de viată neplăcute, când poți să le eviți?
Revenind, soțul meu, făcea o confuzie, din punctul meu de vedere.
Confunda diplomația cu ipocrizia. Punea egal între ele.
Diplomat ești când ții la cineva mult, observi greșeli schimbabile pe care i le spui frumos ,din dorința de a ajuta omul important din viața ta.
Diplomat ești,când ai prieteni buni cărora le explici unde greșesc, într-un mod maleabil și drăguț.
Ipocrit insă devii, când zâmbești omului „prieten” și nu-i spui nimic personal. Le spui altora despre el.
