M-am lăsat de-un viciu iar, mai alalteieri. Din nou. Acelaşi, fireşte.
Nu ştiu dacă temporar am hotărât că nu mai fumez, ori dacă de data asta va fi „pe veci”, vorba lui Radu, fi’meu.
Cert este că de care ori înlătur temporar fumatul, mă întreb întotdeauna „şi? Ce fac acu’? Care-mi rămâne viciul?”
Căci trebuie s-avem câte un viciu, nu?
Clar. Categoric.
Hmm..păi El. Iubitul meu.
Mereu când hotărăsc în minus fumatul de prin viaţa mea, îmi rămâne totuși al doilea; iubirea mea.
Îl iubesc oricum.
Şi nu-mi este temporar iubitul. Nu-i vremelnic. Nu consider că mi-ar trebui lăsat că mă- mbolnaveste odată cu trecerea vremii.
Îl iubesc oricât.
Dar nu mereu. Doar câteodată îl pot iubi oricât. Altădată pot să-mi spun că doar destul.
„Dar îl iubeşti mereu? ”
Eu zic că da. Sunt sigură de fapt că da. Mereu. În diferite cantităţi, ce-i drept. Dar nu-mi pleacă din iubire niciodată.
..și-l iubesc oriunde.
Nu-i o exprimare corectă, ştiu. Vreau să subliniez însă, că nu l-aş putea iubi ascuns. Întotdeauna îl iubesc expus; categoric.
..îl mai iubesc curat. Mereu curat.
Şi înţelept, zic.
Ah! Şi mi-l îngădui. N-am remuşcări cu el.
Îl accept. Îl iubesc. Mă iert că-l iubesc. Mă iubesc pe mine însămi doar iubindu-l.
„Păi şi-atunci? De ce-i spui viciu? Că nu-nţeleg!”
Nu ştiu deloc.
Tu ştii?