Pe când era doar un puști de 17 ce lucra în Studio54, David LaChapelle avea onoarea de a-l cunoaște pe Andy Warhol. Visând să-și urmeze vocația, David i-a arătat părintelui Pop Art portofoliul său. Văzând cum aprobă confruntându-i schițele, spunând „that’s great”, „that’s great”, David a căpătat un entuziasm fantastic pentru a se dedica fotografiei. În plină glorie va afla ulterior că Andy Warhol creease un tic verbal din „that’s great”, însă va spune râzând cum aceste cuvinte i-au schimbat viața, luându-le stricto sensu.

Pragmatismul societății în care trăim, lupta noastră sisifică ghidată de principiul „survival of the fittest” ne împinge spre o precauție ce ne-a răpit încă dinainte de a conștientiza, orice năzuință spre a contura un vis. Din nefericire, această prudență ce ajunge să stea ca precept pentru propria existență ajunge să acționeze ca un scut pentru contactul cu orice manifestare a inițiativei. Dar vehemența cu care ne apărăm de umbrele ce răzbat spre peștera platoniană transformă scutul în armă. Lovim cu propriile carapace, ajugând să fărâmăn orice visuri ce ne sunt încredințate. De câte ori alegem, avem omenia -fiindcă încrederea de a primi ceva atât de fragil precum un vis ar trebui să trezească dincolo de sentimentul flatării tot ce este uman în noi- de a îndrepta un „să-ți ajute Dumnezeu”/”baftă”/”hai, cu tupeu”/”băi, dacă te străduiești și-ți măsori fiecare pas, poate-ți iese”, în locul unui „bagă-ți, bă, mințile în cap”/”lasă gărgăunii”/”hai, revino cu picioarele pe pământ”/”nu mai visa cai verzi pe pereți”. Bineînțeles, obediența este calea ce poate fi înțeleasă drept cea mai aproape de garanția spre confort, dar când rămâne atât de accesibilă și atât de evidentă, cine suntem noi să-i oferim o stridență nimicitoare? Și visătorii au capacitatea atât de a discerne realitatea, cât și de a cuantifica exact tributul pe care vor trebui să-l achite pentru cutezantă, dar dacă în această priveliște a cumpenelor ceva le mai poate da putere, fiți siguri că o asemenea forță se regăsește în cuvinte. E atât de ușor să tăiem cuiva aripile, dar cine se mai străduiește să-i îndrepte altuia penajul pentru o altă dinamică sau să-i spună de la ce distanță își mai poate lua avânt?
Când eram un copil cu un manuscris, cineva mi-a zis să nu mă zbat să-mi public lucrarea, fiindcă nu voi avea succes și mă voi sinucide. Vorba lui Elton, I’m still standing dar probabil că aceste vorbe au adus emițătorului o brumă de fericire.

Autor, Diana Șerpoianu

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook