Adina  Banea

Când cerul tău e acoperit de nori,
când frigul iernii îți provoacă fiori,
când treci prin lume ca ceilalți actori,
zâmbește și iartă!

Când strălucirea soarelui te orbește,
când lumea doar te amăgește,
când orice faci, oricum te bârfește,
zâmbește și iartă!

Când alergi în noapte sau în furtună,
când cauți un suflet să te împarți în două,
când vrei să ai și dimineți cu rouă,
zâmbește și iartă!

Când toată noaptea doar aștepți,
când însăși viața ți-o regreți,
când îți vine a da cu capul de pereți,
zâmbește și iartă!

Când ai multe amintiri ce dor,
când crezi că ele niciodată nu mor,
când le poți privi toate cu umor,
zâmbește și iartă!

Când afară e liniște deplină,
când Luna răsare, aproape divină,
când vezi partea paharului, că-i plină,
zâmbește și iartă!

Urmează-mă!
Tu, care-mi ești alături, creatoare a vieții mele,
Nu oameni-jumătăți, cu sufletele grele.
Ei îmi storc răspunsuri, au un rol predestinat,
Mă golesc pe dinăuntru, făcându-mă vinovat.

Privește-mă!
Căci atragem ceea ce suntem în devenire,
Polemici amicale ce se preschimbă-n iubire.
Cu ochii măriți, în tâmple pulsul săltând,
Cu cuvinte mute, numele meu strigând.

Simte-mă!
Simte sumedenia de gânduri trădătoare,
Mirosul iasomiei de printre ierburile rare.
Căci pe mine m-a atras o altfel de moarte,
Unde mirosea ca-n rai, ca-n visele deșarte.

Iubește-mă!
Nu mă lăsa să fiu mirele singurătății.
Învață-mă să știu iar ce-nseamnă a iubi.
Tornada sufletului să capete o culoare nuanțată,
Învață-mă s-aud ecouri mulțumite de viață.

autor: Magda Lungu

De la „dă să pupe mama că trece” până la „pe vremea mea…”, adunăm amintiri de toate felurile: despre noi, despre oameni dragi, despre momente pe care am vrea să nu le fi trăit sau despre momente pe care am vrea să le retrăim iar şi iar. În afară de câteva excepţii, marea majoritate a amintirilor sunt despre noi şi despre alţi oameni.

În primii ani de viaţă, descoperim. Totul este nou şi interesant şi trăim atât de intens fiecare moment încât nu avem timp de amintiri. Sunt alţii care le pun deoparte pentru noi şi le etalează exact atunci când ar fi fost mult mai bine să tacă: „îţi aduci aminte mamă, erai la grădiniţă, şi …”. Nu ai cum să eviţi povestioara care te aruncă brusc în una dintre cele mai jenante situaţii, aşa că afişezi o faţă impenetrabilă şi aştepţi sfârşitul. A trecut! Respiri uşurat. Până data viitoare.

Primii ani de şcoală: învăţătoarea, profesorii, colegii de clasă, primele reuşite, primele eşecuri, hohote de râs, plâns cu sughiţuri, genunchi răniţi şi „ – Hai în casă că e noapte, copile! – Mai stau puţin! 5 minute.” Şi fiecare minut era format din alte cinci minute. Primele prietenii, cele care durează cât o şoaptă la ureche „e secret, să nu mai spui la nimeni”, şi cele care vor rezista peste ani, de la început până la sfârşit.

Te rog, nu mă ruga să te iubesc în taină,
să mă opresc în fața zidului gros al tăcerii.
Lasă-mi sufletul să se elibereze de spaimă,
căci doar tu o poți stinge c-un strop al fericirii.

Te rog, nu mă ruga din viața ta să plec,
aș fi călătoare-n timp, în spațiu pierdută.
În inima altuia nu am cum podul să-l mai trec,
de suferință, pe creste de foc aș fi mistuită.

Te rog, nu mă ruga să-ți spun ce e iubirea.
Nu e-mbrăcată-n catifea, în cașmir învăluită.
E freamăt de păsări ce-ți umple de zor urechea,
e totalitatea emoțiilor ca-n a teatrului recuzită.

Te rog, nu mă ruga-n cutia dorului să te uit,
căci aș deschide-o mereu, cu gândul la tine.
Cu aripi de înger mi te-ar aduce suflări de vânt,
dar doar în gând. Poate nu ai pleca pentru mine.

Te rog, roagă-mă-n sufletul tău să mai stau,
să-ți curg prin vene,-n sălașul dorințelor vii.
Suflă-mi pe inimă, doar atât mai vreau.
Nu ai pleca singur, și n-am fi suflete pustii.

Suntem într-o goană continuă, de parcă ne-am antrena zilnic pentru o olimpiadă imaginară. Conectaţi prin fire nevăzute la un buton ce stă tot timpul apăsat, dormim repede, ne trezim repede, mâncăm repede, vorbim repede, trăim repede şi iubim repede. Suntem într-o agitaţie continuă, mereu înconjuraţi de alţi oameni care aleargă pe lângă noi pe propriul lor drum. Ne intersectăm, ne ciocnim, ne amestecăm şi rar, alegem să facem câţiva paşi împreună. Ne plictisim repede de toţi şi de toate dar nici singuri nu ne place să fim. Nu vrem să vorbim noi cu noi. Ne e teamă de ce-am putea afla.

Înconjuraţi de tot ce înseamnă tehnică, parcurgem alergând mii de ore şi nu avem timp să mergem la pas cu fericirea de mână. Ce flori? Ce gesturi tandre? Ce „hai să ne plimbăm prin parc”? „- Mergem, dragă, cu maşina. Te duc până la bancă şi parchez lângă. Vrei să ne aşezăm? Sper că nu stăm mult.”

Își încleștase cu putere mâinile de bara rece. Nu-i mai păsa de oamenii care o îmbrânceau în toată îmbulzeala și în graba lor spre casă. Capul îi era sprijinit de geam deși se lovea în mod repetat la fiecare mișcare a tramvaiului. Își mușca buza de jos de parcă era a altcuiva. Într-un colț al gurii a simțit gustul metalic al sângelui. Și-a amintit că citise într-o revistă pentru fete proaste că dacă privești undeva în sus, vei reuși să-ți controlezi lacrimile. Nu a funcționat. Îi șiroiau pe obrajii care ardeau, de parcă o pălmuise cineva. Se strecură prin mulțimea agitată și se opri la magazinul din colțul străzii. Simțea că va fi o noapte lungă și grea, care trebuia înecată în alcool. Urcă grăbită scările blocului, aruncându-i în treacăt un salut vecinei mult prea atentă la ochii ei plânși. Trânti ușa cu putere și își împrăștie încă din hol hainele care dintr-o dată îi erau mult prea strâmte, sufocând-o. Captivă. De ceva timp. Oglinda reflecta un chip care nu îi era cunoscut. Ochii seci, lipsiți de orice licărire, arătau clar oricui era câtuși de puțin atent să observe, că în spatele lor nu se ascundea nicio însuflețire, niciun spirit. Corpul, acest vas care îi adăpostea sufletul, părea să cedeze. Îi simțea crăpăturile și credea că poate evada prin ele. Trebuia doar să le mărească puțin câte puțin.

Ziua i se anunțase de dimineață la fel ca multe altele din ultimul timp: lipsită de orice eveniment. La sunetul alarmei, își cufundă picioarele în covorul pufos și cald. Trase draperiile. Era soare. Măcar pe cer. Cu sufletul era altă poveste. Pesemne că pașii o purtaseră mecanic către serviciu, pentru că nu-și amintea drumul până acolo. Ziua începuse bine, cu o variantă bună a ei, de care noii colegi păreau încântați. Era atentă și implicată în ceea ce făcea, strecurând chiar și câteva glume la care toți râseră cu poftă. Când i-a sunat telefonul și a văzut fotografia micuță, cu fața din visurile ei, totul a înghețat. Buzele înșirau cuvinte în care nu credea, vocea părea a altcuiva, mâinile își țeseau propriile ițe, tot trupul îi acționa într-un mod străin și straniu. A început să i se deruleze în minte un film prost, de care nu avea nevoie. Dacă ar fi întrebat-o cum, unde, când, nu ar fi știut să-i răspundă. Știa doar ce se întâmplase.

Cine? Spune-mi…cine, când, cum, unde
vreodată-n viața asta îmi va răspunde
la întrebarea mea, eterna mea dilemă
ce nopțile negre mereu mi le blestemă…

Cine? Spune-mi…cine, când, cum, unde
în universul meu amorțit va pătrunde
să-mi alunge tristețea ce rău mă inundă
pe malul unei despărțiri, într-o secundă…

Cine? Spune-mi…cine, când, cum, unde
în ochii mei sfioși va privi și se va ascunde
cu farmec, timid și cu iubirea ce nu-i lipsește
dovedindu-mi că mă iubește…nebunește…

Ești tu oare cel ce-n brațele lui mă cuprinde
și sufletului meu blând îi va corespunde
luând împreună cu mine viața-n piept
să rezistăm în vânt și ploi, fără niciun regret?

De ce taci? Spune-mi…vrei să ne oprim acum?
Iubirea noastră s-a prefăcut deja în scrum?
Lăsăm armele jos, dominați de orgolii
ca inimile noastre să fie roase de molii?

Te iubesc în liniște, în zilele adormite de Luni,
voind să-mi alungi lacrima, fără promisiuni,
inimile noastre pocnind ca niște-ncinși cărbuni,
iar buzele ne sunt savuroase, aromate căpșuni…

Te iubesc Marți, chiar dacă-ți par insensibilă,
pierdută-n labirint, ca o capricioasă, pseudo-copilă,
tu mă iei în zbor spre-naltul cerului, într-o idilă,
purtându-mă-n brațe-ntr-o aventură incredibilă…

Timpul…parcă ne-alunecă printre degete Miercuri,
înduplecând vorbele mieroase, ritmatele-mi versuri,
cântând iubirea noastră pe-nmiresmatele câmpuri,
jurăm ca la bine și la rău să ne fim mereu alături…

Joi, trupu-ți nimic nu uită când suntem amândoi,
mâinile-ți magice, ochii sfielnici mă trag înapoi
s-adunăm inimile, să știm că unu plus unu fac doi,
privind la orizont, spre-ntrepătrunderea de culori…

Te iubesc, mă iubești… ne iubim până Vineri,
ca un singur trup, un singur suflet fără rețineri,
știm că inimile ne-aparțin mult mai mult decât ieri,
viața ta toată, cu-ncredere pe tavă mi-o oferi…

Te iubesc enorm Sâmbătă, când sunt alintată,
când săruturile tale au o aromă halucinantă,
radiind cu forță, cu o pasiune sacră, -nverșunată,
cu un surplus de emoții ce nu mă minte niciodată…

Te iubesc oricum, oricând, și-n zilele de Duminică,
trecând peste granița subțire din cronica-mi veșnică,
simțind că ne zguduie un fior de dorință, o trăire unică,
iar tu… mă faci să mă simt pe veci a ta logodnică…

Dacă într-o bună zi ai ști
că ploaia florilor de liliac de mai
mă conduc direct spre cer, în rai…
cu mine-ntre nori ai pluti?

Dacă într-o bună zi ai ști
că-n a întunericului lumină
șoaptele ți le aud în surdină…
în noapte m-ai călăuzi?

Dacă într-o bună zi ai ști
că zborul tainic al clipei face tic-tac
ca să gust din al iubirii afrodisiac…
cu vorbe dulci m-ai ameți?

Dacă într-o bună zi ai ști
că-n vise auzeam doar vorbe-n vânt
ce mă faceau lacrimi de sânge să plâng…
din coșmar m-ai mai trezi?

Dacă într-o bună zi ai ști
că cerul meu, fără tine pare gol,
că fără norii tăi, mă trec reci fiori…
sufletu-mi l-ai mai adăposti?

Dacă într-o zi bună ai ști
că iubirea are iz de albă mărturie
ce dă sens vieții, și-i dă bucurie…
destinu-ți cu al meu ți l-ai uni?

Dacă într-o bună zi ai ști
că pentru tango e nevoie de doi
ce dansează-n soare, sau vânt și ploi…
mâinile cu ale mele ți le-ai împleti?

Dacă într-o bună zi ai ști
că vreau cu tine s-o iau de la capăt,
că-n viață nu vreau să fiu doar în treacăt…
capitolele iubirii noastre le-ai reciti?

Dacă într-o bună zi ai ști
că uneori a cuvânta îmi vine greu,
despre iubirea ce mă bântuie mai mereu…
de mine te-ai mai îndrăgosti?

Dacă într-o bună zi ai ști
că eram prizonieră-n iadul meu personal
ce mă facea să gândesc la rece, irațional…
demonii mi i-ai mai îmblânzi?

Eu da. Aș face toate astea de mai sus,
mi le-aș asuma pân’ la al meu apus,
căci te iubesc, te vreau și-ți spun deschis,
că nimic nu e-ntâmplător.
Destinul mi te-a promis!

Visez să fiu firul de iarbă cu proaspătă rouă
ce renaște după ce-ncepe mărunt să plouă,
ridicându-și brațele ei moi, firave, delicate,
insuflând viață liniștită, cu gânduri culcate.

Visez să fiu mugurul din prospețimea primăverii
și suflarea-mi să trezească bucuria naturii,
la rândunici ce se-ntorc într-o zarvă de nedescris,
la fluturi ce se zbenguie-n al meu stomac și vis.

Visez să fiu bolta albastră din ai tăi ochi,
uitându-te la mine… te rog să nu mă deochi!
Să văd ciocârlia cum se-nalță spre văzduh
și copacii cu mușchi moale ca perna de puf.

Visez să fiu parfumul tău ușor de lăcrămioare,
pe marea cerului să zboare păsările călătoare
ce sunt vâslași aducători de bucurie, voie bună,
cântecele inconfundabile natura o inundă.

Visez să fiu lumină prin alaiul variat de flori,
ce ne dă viață prin imensitatea ei de culori,
la pâraiele cu apă limpede, pur-cristalină,
la mierle ce se-alătură orchestrei pe colină.

Visez să mai trăiesc doar o singură noapte
în fiecare zi ce mi-e atât de departe,
să-mi amintesc cu drag și peste câțiva ani
c-am aruncat ai sufletului grei bolovani.