Privind-o cumva mă poartă cu gândul spre un melanj între Isadora Duncan, Anais Nin, Luisa Casati și Tamara Lempicka. Urmărind-o, găsesc o atitudine flamboiantă spontană, incredibil de naturală, adorabilă prin candoare și autoironie. Depărtându-ne de fascinația pe care o pulsează prin fiecare cuvânt și gest, ne cufundăm într-un univers feeric din care transpare vibrația gravă a reflecțiilor și tocmai aceste căutări te intrigă să cunosți mai mult și mai mult din Eglantina Becheru. Cum charisma sa aparent ireală nu poate fi captată în cuvinte, iar opera invită să-i fie dăruite noi sensuri prin trăirile privitorului confruntând-o, am dorit să cunosc spovedania artisului față de catharsis, de autenticitatea unei viziuni și mai ales, față de acea nefastă tendință de „raționalizare” a creației.
– În redarea stărilor, a gândurilor și a tuturor altor teme imateriale, spre ce alegorii simți că te poartă instinctul? Există vreun punct în care conștiența intervine pentru a lega respectiva reprezentare, pentru a da un anumit fir logic al metaforei sau efectiv, urmezi această izbucnire creativă?
– Există în filmul Faust regizat de Sokurov o scenă superbă în care doctorul caută sufletul printre mațele, stomacul, ficatul și alte organe dintr-un cadavru. E o scenă care te pune pe gânduri nu atât prin imaginea propriu zisă, ci prin întrebarea pe care o lansează: „Ce e sufletul?”. În general, îmi place să descriu munca mea folosind termenul de „soulstorming” pentru că tot ceea ce fac își găsește rădăcinile în mine, în emoțiile pe care le trăiesc, în durerile pe care le simt cu tot corpul. Nu gândesc prea mult și nici nu despic firul în patru când pictez. Urmez izbucnirea creativă, dar atunci când semnez o lucrare îmi dau seama că tot ceea ce numim noi suflet e o anexă invizibilă a creierului. Să spunem că aici intervine un soi de luciditate care leagă totul.
– Discutând cu diverse spirite creative din diverse arii – de la artele vizuale la eseistică- mi-a fost mărturisită o anumită trezire, o rezervă spontană în procesul de creație, un declic care alterează mesajul impunând o serie de limite, în principiu acel gând păcătos “aoleu, nu cumva exagerez, oi face bine ce fac, ia hai să mai arunc totuși o privire”. Ai trecut prin astfel de momente? Cum te ferești de ele sau cum te gestionezi astfel încât o autoevaluare pertinentă să nu-ți altereze vocea de artist?
– Mi se întâmplă de fiecare data să trăiesc astfel de momente și să am frici, îndoieli, gânduri păcătoase. Și nu e vorba atât despre părerea lumii, cât despre tot ce știai, dar ai uitat din senin. Există un moment în care oricât aș privi o pânză, nu văd altceva decât imaginea din capul meu. Iar ea nu este clară, ține de emoție, de furie, de tristețe, frustrare sau fericire. Atunci nu mai țin cont de reguli, nu îmi mai pasă de tehnici și concepte, curatori și stiluri. E un „je m’en fiche” de care mă preocup abia după ce trec de el. Atunci mă întreb dacă o fi (fost) bine.
– Arta reprezintă poate că singurul teren ce nu doar permite utopii, dar le și salută și le direcționează spre trezirea acestei realități în permanență aflată sub opresiunea temerilor. Cum arată lumea ideală în opera Eglantinei Becheru, acel univers în care plonjezi pentru un refugiu?
– Lumea mea ideală are pereți înalți și ferestre impunătoare, un iz de vechi, de naftalină și tămâie. O lume situată la granița dintre vechi și nou, dintre iubire și devenire. Cred că autenticitatea este o utopie în zilele noastre. Oamenii se străduiesc și chiar sunt nevoiți să se transforme în altceva decât ceea ce sunt, încât universul spre care mă aplec în speranța că îl pot atinge cu pensula este unul al fragilității, al libertății, al tuturor posibilităților.
– De ce tematici și priveliști fugi?
– Fug de reprezentarea realității vizibile. Nu răspunde setei mele de cunoaștere și nevoii „biologice” de absolut. Mai fug de ceea ce consideră oamenii frumos, bun, normal. Pentru că există doar în mintea lor.
– Portofoliul de artist îți este întregit de superba experiență a îndrumării celor mici în primii lor pași în pictură. Cum arată de fapt expresia creativă neviciată? Ce inconveniente aduce rafinarea penelului? În același timp, cum întrezărești primele semne ale tăierii inerente a aripilor, în principiu prin eterna dojană a părinților “bagă-ți mințile în cap, vezi-ți de matematică, nu de mâzgălit”?
– Da, ai folosit cuvântul potrivit: superba experiență. Pentru că e copleșitor să vezi cum gândesc copiii și ce dimensiuni poate căpăta dialogul artistic purtat cu ei. Poate că expresia creativă neviciată nu are întotdeauna o formă estetică ce te impresionează, dar mai mereu are o poveste ce șochează. Rafinarea penelului presupune (in general) inversarea acestor două elemente: formă din ce în ce mai plăcută, dar golită de sens. Frumusețe epidermică. Am întâlnit și părinți care nu își încurajau copiii să picteze, dar mult mai mulți care vedeau în cursurile de pictură un instrument util pe mai multe planuri: de la dezvoltarea culturii generale, până la cea a simțului estetic de care avem atâta nevoie nu numai în analiza unui tablou, dar și a imaginii unei persoane. Iar celor care folosesc astfel expresii, eu le-aș răspunde în același stil: „băgați-vă mințile în cap, vedeți-vă de propria matematică, nu de mâzgălit destine!”.
– Ne aflăm în anul 2015 iar puștii o găsesc pe Eglantina Becheru în manualul de Istoria Artei, ebook, chip sau cum le va fi oferit. Cum ți-ai dori să fie moștenirea ta lăsată posterității?
– Mi-aș dori să fie lăsată și atât. Restul sunt detalii.
Interviu realizat de Diana Șerpoianu
Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook
Latest posts by Diana Serpoianu (see all)
- Interviu Eglantina Becheru – octombrie 29, 2015
- Interviu Corina Corolevschi – octombrie 22, 2015
- Interviu cu Simona Marina Zanfir – octombrie 15, 2015
Leave a Comment