Vorbiseră toată seara despre cum ar fi viața lor împreună. Despre cum și-ar construi casa pe terenul cumpărat de el, pe care ea nu îl văzuse niciodată. Despre cum el însuși ar proiecta planul casei din visele ei. Despre cum ar avea trei copii, pentru că în cifra trei ea găsea echilibrul perfect. Despre cum el și-ar cumpăra pușcă dacă copiii vor fi fete. Despre cum ea va trebui să se mute lângă mare. Despre cum asta nu era nicio problemă pentru ea. Despre cum ea i-ar umple baia cu mii de coşuleţe decorative cu scoici.
Despre cum ea e marea lui. Iubire. Și singura.
Despre cum el nu e marea ei….
A reușit să își adoarmă sufletul de plumb și să lase lacrimile să se stinga in perne. Sau să i se usuce pe obraji. Cum vor ele…
Telefonul a început să vibreze insistent. Curiozitatea ar fi împins-o să vadă măcar cine e, lăsând în seama raţiunii dacă răspunde sau nu. Nu se putea mișca însă. Lasă, poate se oprește. Sau poate nu.
-”Alo?”
-”Hey!”
Ar fi cunoscut „hey- ul” ăsta din 7,2 miliarde de alte „hey-uri”.
-”Ești nebun? E ora 6 dimineața! Pe unde bântui? Văd că lumina soarelui nu te arde totuşi…”
– „Ha ha. Sunt unde îţi este ţie locul! În Vamă! Și te-am sunat pentru că ştiu că nu ai ascultat niciodată Bolero- ul aşa cum trebuie. Deci fii cuminte și ciuleşte-ţi urechile, da?”
Nu reuşise să își deschidă încă ochii, atfel încât de la primele acorduri sacadate ale muzicii putea simți briza sărată cum îi brăzda obrajii iar picioarele cum se cufundau în nisipul rece și umed. Îl simțea, cu brațele încolăcite în jurul taliei ei, respirându-i ușor și cald în păr. Vedea cu ochii minţii cerul însângerat și soarele ieşind triumfător din acest război al umbrelor, ca un stăpân absolut. Vedea casa cu scară interioară, aidoma celei a păpuşilor cu care se juca cândva, demult. Îl vedea pe el, trântit în canapeaua albă din sufrageria cu draperii de brocart verde, citindu-le dintr-o carte cu coperte de curcubeu celor două căpşoare cu păr cârlionţat care i se cuibăriseră în braţe şi în suflet. Se vedea pe ea, trecându-şi mâna prin coşuleţele cu scoici, pentru a le auzi zgomotul. Simţea cum se îndreaptă şi ea către canapea şi cum căpşoarele se regrupau pentru a-i face loc. Mânuţe mici şi mari se întindeau dornice să simtă mişcările celui ce avea să fie cel mai nou membru al familiei. Pentru ca tata să nu fie în minoritate în casă. Puşcă tot îşi achiziţionase însă…
– ”Ai adormit?”
– “Nu”.
– “Plângi?”
– “Nu. Poate”.
– “Ştii că poţi avea totul. Cu un singur cuvânt. Te voi aştepta. Cât va fi nevoie.”
– “ N-o face.”
Ilie Stefania
Latest posts by Ilie Stefania (see all)
- Nu sunt eu, esti tu… – februarie 20, 2016
- Trezește-mă la sfârșit de septembrie.. – februarie 10, 2016
Leave a Comment