Nu îmi place întotdeauna ploaia

Nu îmi place întotdeauna ploaia.
Uneori mi se pare că plânge tot Cerul..şi Pământul cu lacrimi amare ce povestesc tristeţile toate ale Universului, alteori resimt stropii ce-mi udă obrajii veseli plini de sori ce doar răscolesc buzunarele norilor, în căutare de mărunţiş pentru o îngheţată de cireşe.

N-am mâncat niciodată îngheţată de cireşe, pentru că nu-mi plac fructele în genere..nici îngheţată nu mănânc de altfel niciodată. Nici nu ştiu dacă e inventată deja îngheţată asta cu cireşe…am zis şi eu aşa.
Aveam în cap imaginea cireşilor din livada părinţilor..aveau o casă la ţară, undeva pe lângă Piteşti, moştenită de la o mătuşa a lui taică-meu. De fapt mama tatălui meu a fost dânsa. Mama vitregă care l-a crescut şi care m-a îngrijit şi pe mine un an doi..nici nu ştiu exact, eram mică tare când s-a dus de printre noi.
În fine, când eram mică aveam senzaţia că urăsc livada aia de cireşi de la Mama Lina.

Zic asta pentru că ai mei s-au zbătut să ridice acolo o casă în perioada adolescenţei mele, casă ce mă mişca obligatoriu din Bucureşti în fiece weekend de la Dumnezeu. Mă căra târâș grăbiş în Dacia aia neagră a lu’ tata în care mereu mă sinteam rău de la mirosul de benzină..mă ducea la livadă acolo unde se ridica uşurel casa asta de care vă povestesc, care este şi astăzi reşedinţa iubita a alor mei.
Pfff..când îmi amintesc perioada aceea, simt un gust amar așa..nu ţinea nimeni cont de faptul că eram şi eu abia îndrăgostită şi timpul mi-era preţios. În special cel de weekend. Nu-mi doream să merg să fac plajă în livadă. Nici nu intra cum trebuie soarele printre ramurile stufoase ale pomilor blagosloviţi cu cireşe mari de iunie.
Alea erau cică cele mai bune. Delicioase. Dulci ca mierea.
Nu-mi place nici mierea mie. Cum nu-mi plac nici cireşele de mai. Ori de iunie.

Dar trebuia să-mi placă livada de la Mama Lina.
Şi uite cum am ajuns eu astăzi la concluzia că da, am iubit-o, culmea! Nu contează că nu-mi plac cireşele şi nici casa nu mi-e dragă cine ştie ce…livada însă, am iubit-o.
Am plâns mult pe-acolo săptămânal, în copilărie..scuze, în adolescenţă, plimbându-mi pasul trist şi el, prin iarba aceea verde şi udă toată pân’ la piele. De rouă.
Îmi plângeam pe acolo prima dragoste de care eram aşa de departe fizic. Simţeam de atunci extrem de bine depărtarea.
Nu realizam însă că de fapt îmi plângeam un pic mai mult decât acel prim îndrăgostitul, jeleam de fapt singurătatea sufletului. Şi neputinţa de a putea alege cuvintele potrivite pentru a mă face înţeleasă de cineva vreodată.
Voiam să spun tuturor despre tristeţea singurătăţii mele interioare, dar nu găseam cuvinte destule pentru a explica exact nevoia mea emoţională şi nici necesarul de iubire ce-mi trebuia să-l primesc pentru a-mi îndeplini norma de iubire trebuincioasă personal pentru a fi mereu veselă şi fericită şi împlinită.
..atât cât să văd stropii de ploaie ce se desprindeau curajoşi de Cer şi alunecau agale înspre Pământ, cotrobăind din mers norii prin buzunare..de mărunţiş pentru o îngheţată de cireşe.

Atâta fericire aveam nevoie atunci să simt. Şi doar atâta iubire să primesc de pe-undeva:
cât să consider că ploaia nu plânge obrajii Universului la nesfârşit..ci doar pan’ ce găseşte norul ce poartă haina cool cu buzunare largi în care-i strecurat un ban ce cumpără o îngheţată fructată.
Dacă există, fireşte.
Iar dacă nu, oricum nu am aflat niciodată. Pentru că deseori în copilărie nu-mi plăcea ploaia deloc.
Plângeam împreună cu ea întotdeauna plimbându-mi pasul trist prin livada cu iarbă rece, udă cu rouă.

..plouă în noapte în seara asta. Plouă puternic astăzi..fulgeră, tună, parcă se zguduie tot cerul.
Zici că acuşi se sparge în bucăţi şi se împrăştie una după alta apoi în toate colţurile cele mai ascunse ale Pământului.
Pare că azi se va duce odată pentru totdeauna Universul tot.

Pare că azi se va împrăştia tot cerul şi va năpădi Pământul cutremurând până şi livada mea frumoasă; unde atunci când eram mai mică, de fapt cred că adolescentă eram ..da, că eram îndrăgostită de..cineva. Atunci când păşeam încet, dar sigur iarba aceea rece şi udă cu rouă.
Păşeam de-atunci, de mică, pe printre ramuri de tristeţe..ce-mi împrejmuiau singurătatea de prin suflet.
Îmi juram de-atunci, vorbind în barbă, udând şi eu așa de-a naibii! roua ierbii cu lacrimile mele mari şi multe, îmi promiteam de-atunci că o să am, că o să adun să am până şi de rezervă! toate zâmbetele Universului, că o să le adaug şi iubire, iubirea toată ce există o voi cauta eu şi o voi strânge cu răbdare..aşa ziceam că o să fac.
Că o să cotrobăi o viață norii prin buzunare, râzând ploaia nechibzuită..dar nu am fost în stare.
Nu prea ştiu nici azi exact unde-am greşit şi ce mi-a scăpat, pe unde-am împrăştiat iubirea şi toate cele ce mă ajutau să lupt hotărât..cert e că azi plouă tare.
Şi nu-mi place ploaia asta deloc. Zguduie tot Universul…o auzi??

•   Adina Banea
•   29 iunie 2016
•   Viață

---