Tot citim mondenităţi şi despre ce fac mondenii noştri, cu o curiozitate crescândă.
Suntem extraordinar de interesaţi de ce fac nişte necunoscuţi pe care televiziunile îi ridică la rang de cineva ce trebuie să joace un rol în societatea noastră.
Oameni despre care trebuie să ne informăm zilnic.
Fiecare are rolul lui în rubrica monden prezentată nouă în ziarul de CanCan: întâlnim astfel rol de macho fără bani ce are succes datorită fizicului fotogenic de manechin din tinereţe, altfel de macho ce a devenit fermecător şi vânat de toate fetele de la 18 la 35 de ani, căci are bani mulţi, prin prisma părinţilor ce au muncit o viaţă, mai citim despre păpuşi Barbie wannabe, mişto şi ele dar fără pic de creier în mare parte, care se bălăcăresc pe la tv pentru o maşină primită de la Leo de la Cucuieții din Deal şamd.
Citim mondentitati despre mondeni ce îşi mângâie egoul şi trăiesc fericiţi într-o superficialitate ce le domină viaţa, mulţumiţi adormind ei dimineaţa devreme, fericiţi că au mai lăsat încă o pagină goală, albă, de transmis copiilor lor.
Dar care copii?
Că de obicei nu-i au. Nu apucă să-i aibă.
Citim despre ei, invidiind oameni ce nu-şi trăiesc în realitate viața, ci se lasă trăiţi de viaţă, creându-ne într-un fel şi nouă stereotipuri de imagine de fericire.
Trăim într-o lume ce se doreşte a fi în ascensiune şi progres intelectual, cu pretenţii de pus accent pe dezvoltare personală şi alte de-astea ce sună bine doar în cuvinte.
Căci în realitate, citim şi ne dorim o viaţă colorată în imagine de fluture.
Fluturi de-ăştia desenam eu în copilăria mea, căci n-am aptitudini de pictor: puneam culori pe o parte de foaie şi apoi îndoiam foaia dându-mă mare la ai mei cu o operă de artă.
Aşa-i şi desenul ăsta de societate mişto despre care citim în rubrica monden din fiecare zi a săptămânii: o aruncare de culori pe o coală albă.
Nu pictăm norul din perspectiva noastră, aruncăm doar o pată de culoare, împrumutând din aura celor pe care-i idolatrizăm.
Care credem noi că reprezintă adevărata imagine a unui nor în realitate.
Nerealizând că norul acela râvnit, este plin de pete de nori prin suflet. Căci nu apare nicicând soarele pentru a transforma zile ploioase şi mohorâte în zile luminoase.
Le culcă zilnic bulversate şi triste.
Mi-am dat seama acum că noi invidiem tristețea.
Invidiem norul, în loc să învăţăm să desenăm soarele.