Anormalitate de normalitate

De cand ma stiu, fara sa ma invete vreodata cineva sau sa-mi explice in vreun mod aparte, n-am judecat starea de normalitate sau dimpotriva, a cuiva. Nici nu ma gandesc la asta.
Nici in functie de religie…care sa fim seriosi, e dobandita prin nastere, nu facem fiecare vreo alegere voluntara.
Nici in functie de un job, pe care tot din proprie initiativa te apuci sa-l muncesti, si de asemenea, caci aici voiam s-ajung, nici in functie de orientarea sexuala.
Mereu am considerat ca „normal”pentru mine este un lucru sau o situatie sau o stare pe care eu personal, in functie de mine personal, in relatie cu mine in primul rand si apoi cu ceilalti, o categorisesc si o definesc „normalitate” care sa ma reprezinte.
Nu inseamna ca tu nu ai dreptul sa-mi disputi intr-o duminica de-o bere cu prietenul comun, „normalul”ca fiind vreun „anormal”.

Dar putem chiar discuta impreuna pe tema despre care avem controverse, daca avem, caci nu ma supar.
Pot intelege apoi si perspectiva ta, normalul tau cel diferit de-al meu cu totul, fanteziile tale …si tot asa mai departe.

Cum as putea avea eu vreun drept insa, de a judeca vreodata ce simti tu si cum simti tu?
Pentru a intra in disputa ce se tot discuta de ceva zile pe peste tot, ce drept am eu sa te cert vreodata, pentru simplul fapt ca nu vrei parteneriat de niciun fel cu sexul opus tie?
De ce nu incerc mai bine sa inteleg, spre exemplu, ca evolutia ta sexuala, spre exemplu, este diferita? Ori ca genetic, esti diferit si punct.

Cum facem cu barbatul partener care ne iubeste atat de mult incat ne determina sa ne privim dintr-o perspectiva inferioara de teama sa nu ne piarda?

Tot citim mondenităţi şi despre ce fac mondenii noştri, cu o curiozitate crescândă.
Suntem extraordinar de interesaţi de ce fac nişte necunoscuţi pe care televiziunile îi ridică la rang de cineva ce trebuie să joace un rol în societatea noastră.
Oameni despre care trebuie să ne informăm zilnic.
Fiecare are rolul lui în rubrica monden prezentată nouă în ziarul de CanCan: întâlnim astfel rol de macho fără bani ce are succes datorită fizicului fotogenic de manechin din tinereţe, altfel de macho ce a devenit fermecător şi vânat de toate fetele de la 18 la 35 de ani, căci are bani mulţi, prin prisma părinţilor ce au muncit o viaţă, mai citim despre păpuşi Barbie wannabe, mişto şi ele dar fără pic de creier în mare parte, care se bălăcăresc pe la tv pentru o maşină primită de la Leo de la Cucuieții din Deal şamd.
Citim mondentitati despre mondeni ce îşi mângâie egoul şi trăiesc fericiţi într-o superficialitate ce le domină viaţa, mulţumiţi adormind ei dimineaţa devreme, fericiţi că au mai lăsat încă o pagină goală, albă, de transmis copiilor lor.
Dar care copii?

Că de obicei nu-i au. Nu apucă să-i aibă.
Citim despre ei, invidiind oameni ce nu-şi trăiesc în realitate viața, ci se lasă trăiţi de viaţă, creându-ne într-un fel şi nouă stereotipuri de imagine de fericire.
Trăim într-o lume ce se doreşte a fi în ascensiune şi progres intelectual, cu pretenţii de pus accent pe dezvoltare personală şi alte de-astea ce sună bine doar în cuvinte.
Căci în realitate, citim şi ne dorim o viaţă colorată în imagine de fluture.
Fluturi de-ăştia desenam eu în copilăria mea, căci n-am aptitudini de pictor: puneam culori pe o parte de foaie şi apoi îndoiam foaia dându-mă mare la ai mei cu o operă de artă.
Aşa-i şi desenul ăsta de societate mişto despre care citim în rubrica monden din fiecare zi a săptămânii: o aruncare de culori pe o coală albă.
Nu pictăm norul din perspectiva noastră, aruncăm doar o pată de culoare, împrumutând din aura celor pe care-i idolatrizăm.
Care credem noi că reprezintă adevărata imagine a unui nor în realitate.
Nerealizând că norul acela râvnit, este plin de pete de nori prin suflet. Căci nu apare nicicând soarele pentru a transforma zile ploioase şi mohorâte în zile luminoase.
Le culcă zilnic bulversate şi triste.

Mi-am dat seama acum că noi invidiem tristețea.
Invidiem norul, în loc să învăţăm să desenăm soarele.

Au inceput sa-mi placa diminetile. De cand mi s-a intamplat intr-o joi dis de dimineata, sa realizez ca eu am multa nevoie de mine, de atunci astept cu nerabdare sa vina ora diminetii in fiecare zi.
Pentru ca sper sa descopar noi raspunsuri, care sa-mi aduca alte linisti, odata cu noi dimineti ce tot imi vin firesc.

Nu identific mereu problema care ma apasa, de aceea las roua diminetii sa vina si sa ma ajute sa-mi interpretez cum trebuie nevoi principale. Sau principiale.😻

Doar ca am inceput sa observ ca nu toate diminetile au roua inteleapta. Asta-i problema. Dar poate totusi ca soarele diminetii care vine si el, ma va ajuta cateodata si mai mult decat roua deprinsa deja cu mine.
Vedem. Ma bucur momentan ca am hotarat ca-mi plac diminetile cu roua si cu soare.

Mereu imi vine-n cap, cand nu stiu ce sa fac in vreo situatie ce se naste neprevazut, poezia Anei Blandiana care scria pe- acolo ca-si doreste sa descopere pragul dintre ploaie si neploaie.
Eu imi doresc sa trec pragul de tristete ce ma copleseste cateodata.

Nicidecum sa stagnez nehotarata pe pragul personal dintre fericire si nefericire.
Sa-l trec doar imi doresc eu, sa-l pasesc cu mult curaj odata pentru totdeauna.
Sigur voi reusi sa-l observ cu exactitate, si sa-mi trec treapta de tristete ce ma-mbraca cateodata in haine cenusii ce nu ma reprezinta deloc.

Am frica de intuneric eu. Mai am teama de singuratate. Si mai gasesc prin mine si ceva fobii, dar nimic din ce-am enumerat aici, nu simt a trai in mine momentan, asa caaa….greu sa ajunga in stare de boala cronica vreun sentiment de care doar am spaima ca va fi prin mine vreodata, fara insa sa-l si traiesc in prezent.

Asa ca am hotarat de acum sa acord credit diminetilor pline de roua si soare, sa le astept sosirea cu zambet increzator si plin de bunavointa.

Roua diminetii inspira pozitiv oamenii tot mereu, asa am mai observat.

Nu-i intotdeauna inteleapta, dar renaste permanent. Si te curata de ganduri vechi si triste, le spala, le usuca si le imbraca apoi in haine colorate, vesele.

Le innoieste cu speranta.