Anormalitate de normalitate
De cand ma stiu, fara sa ma invete vreodata cineva sau sa-mi explice in vreun mod aparte, n-am judecat starea de normalitate sau dimpotriva, a cuiva. Nici nu ma gandesc la asta.
Nici in functie de religie…care sa fim seriosi, e dobandita prin nastere, nu facem fiecare vreo alegere voluntara.
Nici in functie de un job, pe care tot din proprie initiativa te apuci sa-l muncesti, si de asemenea, caci aici voiam s-ajung, nici in functie de orientarea sexuala.
Mereu am considerat ca „normal”pentru mine este un lucru sau o situatie sau o stare pe care eu personal, in functie de mine personal, in relatie cu mine in primul rand si apoi cu ceilalti, o categorisesc si o definesc „normalitate” care sa ma reprezinte.
Nu inseamna ca tu nu ai dreptul sa-mi disputi intr-o duminica de-o bere cu prietenul comun, „normalul”ca fiind vreun „anormal”.
Dar putem chiar discuta impreuna pe tema despre care avem controverse, daca avem, caci nu ma supar.
Pot intelege apoi si perspectiva ta, normalul tau cel diferit de-al meu cu totul, fanteziile tale …si tot asa mai departe.
Cum as putea avea eu vreun drept insa, de a judeca vreodata ce simti tu si cum simti tu?
Pentru a intra in disputa ce se tot discuta de ceva zile pe peste tot, ce drept am eu sa te cert vreodata, pentru simplul fapt ca nu vrei parteneriat de niciun fel cu sexul opus tie?
De ce nu incerc mai bine sa inteleg, spre exemplu, ca evolutia ta sexuala, spre exemplu, este diferita? Ori ca genetic, esti diferit si punct
Poate ca eu sunt un primitiv sexual si tu un evoluat cu deschidere mai multa si dorinta de emancipare sexuala.
De ce „bolnav”?
De ce ‘anormal”?
De ce de nediscutat despre tine cu copilul meu?
De ce tot categorisim oameni si-i tot certam, in loc sa ne gandim in introspectie cu noi insine mai degraba? Si sa ne certam pe noi inversunat, pentru insusi faptul ca inca suntem atat de obtuzi si de neasumati?
Ne e jena sa povestim despre noi lucruri pe care le consideram rusinoase, nu-i asa?
Le incuiem chiar, la nivel subconstient, probabil, sunt de acord si inteleg si asta,da.
Dar oare de ce la nivel constient observam si barfim si ne strambam si facem grimase, cand altul de pe langa noi isi recunoaste onest in mod public lucruri pe care noi le stim cateodata chiar si despre noi, dar ne e rusine intotdeauna sa ni le spunem pana si in soapta?
Mi-e si lehamite sa mai extind..pe bune!
Si nu pentru ca traiesc inconjurata de oameni cu orientari sexuale diferite, mi-e peste mana sa vad atatia ipocriti fatarnici ce arata cu degetul si anormalul meu probabil – Da. Si-al meu probabil- care de altfel, nu cadreaza nici el cu normalul in care isi doresc sa fie incadrati de catre mine.
Nici nu mai zambesc a mila mai apoi, cand voi explica aratand eu de data aceasta cu degetul catre voi, ca va cunosc rusinile, desi nu vi le spun.
Cunosc si stiu eu despre voi si mi- e de ajuns atat, pentru a ma simti eu razbunata suficient si destul pentru a nu va demasca si-n fata voastra.
Ia ganditi-va mai bine voi, ce dati lectii altora, cati meditatori v-ar trebui pentru a invata sa va deslusiti sufletul cel agramat.
Dupa ce invatati sa vorbiti corect si onest despre voi insiva, poate ca veti avea si un pic de drept sa incercati sa deslusiti si anormalul meu privit din perspectiva normalitatii voastre !