Ne supărăm des pe oameni şi-i certăm.
Avem întotdeauna cuvinte multe la îndemână pentru a exprima furia, deranjul, dezamăgirea, nefericirea în relaţie cu ceilalţi.
Dar de ce crezi că sunt ceilalţi oameni vinovaţi întotdeauna pentru percepţiile noastre?
De ce ne-om fi obişnuit noi să acuzăm terţi pentru modul cum înţelegem şi ne afectează lucruri ori situaţii ori circumstanţe?
De ce ne este simplu să criticăm comportamentul altora înainte de a gândi sincer şi deschis şi obiectiv comportamentul nostru?

Nu există efect fără vreo cauza evidentă. Logic!?
Întotdeauna am fost de părere că dacă întâmpin reacţii negative din partea oamenilor apropiaţi cel puţin, s-a întâmplat doar pentru că am lăsat deschisă uşa conflictului.
Voluntar sau involuntar, fireşte.
..căci şi involuntar, naştem conflicte, da.

De multe ori se ajunge la situaţie conflictuală şi din caza unei bunăvoinţe afişate şi acţionate în surplus, ori din cauza manifestării maleabilităţii şi a înţelegerii când nu sunt lucruri multe de înţeles, de acceptat ori de iertat.

Ne este uşor însă să acuzăm.
Ne este mult mai simplu să aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalţi, fără să ne asumăm parte de vină vreodată.
Trăim cu senzaţia că dacă criticăm suficient, ceilalţi nu vor mai avea timp şi răbdare să ne critice la rândul lor, pierzându-şi vremea şi gândurile doar pentru a se dezvinovăţi.
Atacăm pentru a nu fi atacaţi.

Doar că astfel nu rezolvăm nimic. Nu ne vindecăm, nu evoluăm, nu învăţăm să ne cunoaştem cum trebuie pentru a ameliora stresul şi neliniştea din viaţa noastră.
Care există categoric în relaţie cu noi în primul şi în cel mai important rând.
..căci de aceea acuzăm şi criticăm şi certăm şi jignim oameni: pentru că suntem nemulţumiţi cu noi înşine.

Nu vom reuşi însă să ne iubim mai mult şi să avem mai multe satisfacţii în plan personal dacă rănim nemotivat alţi oameni de prin jur.
Nu vom apuca să fim fericiţi în vreun fel dacă nefericim alţi oameni care ne iubesc.
Nu vom simţi pozitiv dacă acţionăm negativ.
Nu vom fi apreciaţi dacă nu vom învăța să apreciem la rândul nostru.
Nu vom fi iubiţi până la capăt dacă nu vom iubi necondiţionat până la capăt.
Nu vom fi înţeleşi până ce nu vom învăța să înţelegem.

Păi nu. Căci totul începe cu noi înşine.
Când vom reuşi să ne acceptăm pe noi înşine cu toate cele ale noastre, când vom reuşi să desluşim toate secretele despre noi şi să ne validăm cu defecte cu tot, abia apoi vom fi capabili să-i ascultăm atent şi pe ceilalţi.
Să nu-i mai certăm deloc, să nu-i mai criticăm şi să nu-i mai punem la colţ de câte ori ni se nazare nouă câte o nefericire prin viaţă.
Căci atunci vom şti cu siguranţă că nefericirea este a noastră şi nu din cauze străine.

În replica unui articol al meu ?publicat mai zilele trecute, revin astăzi cu un articolaş gândit a spori încrederea în continuare unei relaţii începute pe premize ideale, ajunse însă eronat în prag de incertitudini fără soluţii certe de continuare a unei iubiri frumoase.

Spuneam acolo că dacă întâmpini cumva problematici de comunicare, de sex mişto desfăşurat în voi aceeaşi..dacă îţi vin cumva idei de încercat experienţe noi cu alții, atunci înseamnă că..gaata! Ai și încheiat dragostea veche!

Cred totuşi că m-am exprimat cam prea abrupt şi mult prea hotărât negativ alalteieri, cred că am tras cumva prea repede nişte concluzii blazate şi suficient de resemnate, fără să scot însă la iveală vreo două-trei arme, de luptă paşnică, evident, cu rutina ce se instalează uneori şi ea firesc probabil, prin cotidianul nostru minunat şi iubibil reciproc cândva!

Uite că astăzi m-am răzgândit!
Uite că m-am hotărât acum două momente-n urmă, să reconsider situaţia cea atât de nefavorabilă nouă, circumstanţială şi nu neapărat decisiv a fi eternă, trist aşezată în viaţa noastră deloc tristă de altfel de pân’ acu’!

De ce ne plictisim?
De ce intervine ne’cheful între noi?
De unde până unde să hotărâm noi brusc, ori poate unul dintre noi, că ni s-a terminat timpul de tot de astăzi începând, dacă noi astăzi simţim o stare mai nefericită şi o trăire un pic mai deprimată?

Dar ne-am putea gândi că este ziua noastră cea mai proastă din lume!
Ori săptămâna noastră nefavorabilă!
Ori luna noastră ocolită de bucurii versatile!
..şi nu neapărat viaţa noastră stabilit mai nou a fi nefericită în noi doi și categoric de-acum înainte!

Păi nu? De ce să proiectăm tot mâine’ le nostru trezit de mâine în fiecare dimineaţă de astăzi, ca fiind un mâine cu timp pierdut degeaba şi rutinat şi neexperimentat cu nou cum ne-am dori? Pentru a reuşi cumva, țesând evenimente din acestea interesante și neapărat mereu altele, să cutremurăm pozitiv starea noastră devenită mult prea veche în plictiseala ei trăită tot aceeaşi, plicticos?

Dar dacă tot ce păţim are legătură doar cu noi şi cu starea noastră psihică trezită negativ tot doar de noi?
Mmm? Păi dacă soluţia de reparare a sinelui nostru stă de asemenea tot numa’n noi?
Şi aruncăm o vină iritată şi nervoasă către celălalt fără ca măcar să discutăm cu el ce ne apasă mai exact? Şi mai sigur? Şi mai cert? Doar pentru că nici noi nu știm de unde să ne-apucăm în gânduri prea leneșe-n gândire?!

De ce să stăm noi cu senzaţia cum că..ecuaţia supărării noastre în relație cu noi înşine, se va putea rezolva sine qua non dacă găsim altă persoană pe lângă noi, pe lângă care să ne alăturăm cu suflet noi cu tot, îndrăgostiţi fiind de o speranţă miciiă..cea mai fooarte mică, de un mai bine neplictisit şi-n aparenţă cu mult mai atractiv pluus..o secundă maxim? Cel mai logic și probabil?

Păi cum ne trăim noi fericirea, măi??!
Prin ceilalţi?!!?
Ei, ceilalți, sunt responsabili cumva de cum simţim noi altceva mai fericit ori dimpotrivă?? Rutinat?
..sau mai degrabă preferăm să ne ascundem până și de noi temerea, de teamă că nu vom şti s-o alungăm cât mai departe?

Asta-i soluţia! M-am prins!
Singura rezolvare pentru un noi care trebuie, pentru că psimte, să treacă într-o altă etapă, suntem tot noi!

Noi singuri vom şti cum să ne căutăm nemulţumirea reală, doar noi suntem capabili să ne găsim motivele pentru care ne-a început plictiseala cuplului nostru, numa’ noi ar trebui s-ajungem conştienţi că nu ne-am pierdut deloc identitatea în căsnicia noastră!
…ci doar se-ntâmplă să ne maturizăm mai brusc, să devenim adulţi şi să producem niște schimbări esențiale cu noi înşine.
Şi doar atât!

Tot de aceea probabil că ni se petrec şi gânduri cu aşteptări un pic mai altfel în cuplul nostru.
Tot de aceea nu ne mai plac lucruri şi chestii și treburi obișnuite fericit mereu şi spre deloc resimțite plictisitor prin fericirea noastră, aceea..ternă, învechită!

Acum căutăm altfel de fericire! E clar!
Suntem în prag de dorinţe de noi cunoaşteri, și mult mai fericite poate!
De unde ştii că nu va fi aşa?

Hai să vedem!
Hai să privim o altă proiecţie de viitor a noastră și tot de cuplu împlinit!
Nouă şi fericită şi curioasă şi adultă!
Ce zici?
Încercăm şi varianta asta?

Ori haidem măcar ca unul dintre noi să nu se lase-ncrâncenat într-un conflict plictisitor şi infantil!

..uite-aşa..!..doar de la unul începând..!!.
Păi dacă va reuşi el să ne echilibreze dezechilibrul blazat şi resemnat care ne copleşise supărat și iritat, iniţial, pe amândoi??!
Mmm..?!? Păi dacăă..de fapt ăsta-i norocul nostru viitor?

Limbajul gândului că am mai fi?!?☺️

..cu muuult mai fericiți??

Şi uite că mi-am mai dat seama de încă un lucru nou și important! PamPam!
Ştii, într-o parenteză fiind vorba, știi că de fapt lucrurile descoperite nou, îţi sunt de fapt deja vorbite cu tine de multă vreme, dar în subconştient?
Eu aşa cred! Cred că multe treburi le avem ascunse pe-acolo, și le ieşim la suprafaţă, le păşim înspre conştient, doar în momentul în care vom fi pregătiți să ni le asumăm şi în mod public!

Tu cum zici? Crezi şi tu la fel?

În fine, azi mă gândeam eu aşa într-un gând paşnic şi domol, la cât de important ne este nouă, să ne alegem partenerul de viață fix după nevoile şi dorinţele şi pattern-ul nostru.
Mă gândeam la cât ne este de esenţial să nu ne ascundem după deget într-o alegere atât de intimă..și cât de mult totodată, pe de altă parte, ne trebuieşte nouă un compatibil care să ne completeze în permanență viaţa noastră..şi nu pe a părinţilor noştri care au tot felul de aşteptări nefaste pentru noi şi nefericite tot pentru noi, triste de altfel şi pentru ei, cei care ne încearcă să ne impună alegerile.

Dacă priveşti mai analitic și destul de concentrat.. doar pentru un minut măcar, oamenii când se distrează împreună, vei remarca astfel: cupluri în care unul dansează fermecat fiind el de mirajul amețitor al alcoolului băut rapid pentru a instala o stare potrivită muzicii şi atmosferei de care este înconjurat distractiv…iar pe celălalt, îl vei observa consultându-şi fb ori ceasul de la mână pentru a cronometra exact minutele rămase partenerului de viață cel atât de enervant de dansant astăzi, până ce în sfârșit se vor mişca ei amândoi împreună obosiţi spre acasă.
Vei remarca totodată şi altfel de cupluri: unele unde ambii sunt prea tare plictisiți, despre care ai senzaţia că au cumva o obligaţie de a se prezenta sâmbătă seara în Fratelli, ca urmare a unei împrejurări forțate şi nu a voinţei lor proprii de socializat şi ciocnit două pahare de vin alb cu gheaţă multă..?şi apoi mai vezi cupluri în tandem vesel amândoi şi fiecare pe rând, despre care vei avea probabil sentimentul că nu le mai ajunge timpul pentru a se mişca împreună şi tot mereu ca doi tinerei gata oricând de glumă şi voie bună cu Danza Kuduro evergreen şi peste 40 de ani.

Aici voiam să extind subiectul.
La cuplurile astea care se aleg cum trebuie. Cupluri de oameni care ştiu exact care le trebuie alegerea potrivită, optimă în drăgosteală mereu trăită neplictisit unul cu celălalt. Cu ambii partrneri așezați în același ritm, ducând timpul lor din viață în tandem.

Asta zic..cred de altfel că asta-i şi amănuntul esențial pe care să ne simţim datori să-l povestim copiilor noştri: cât de importanţi le-ar trebui lor să-şi fie!..atât de de importanţi, încât să-şi caute în relaţiile hotărâte și asumate longeviv, doar starea de fericire, nicidecum vreo stare câtuși de puțin nefericită în potriveală, care să le atârne ca o piatră de moară lipită încovoiat de mâna dreaptă.
Sau şi mai rău..de ambele mâini verighetate cu stinghereală, nedorinţă de împărtăşit fantezii vreodată, minus nevoie de dăruit afectivitate, ori cu necesitate de singurătate multă, cu senzaţie de îngrădire a libertăţii dacă se află în locuri distractive şi în vacanţe ce s-ar fi numit pentru restul noi ceilalţi..oază de relaxare..pentru ei resimțite ca și stări negative şi angoase şi nervi întinşi la maxim maximorum.

Măi, pe bune că eu nu pot să pricep motivele pentru care ţi-ai transforma viaţa în ne’viaţă pe care de-abia s-o aştepţi să ţi se scurgă prin clepsidră.
Măi..!..şi dacă simţi tu la un moment dat picături de eşec strecurându-se spre deloc binevoitor prin cuplul format de tine, ales de tine iniţial pentru ca să-ţi mângâie plăcut anii..şi dacă simţi totuşi că te-ai înşelat şi de fapt ţi-i înveleşte numa’ în gust amar, lipsit de chef de zâmbet plin..atunci, care-i problema dacă renunţi? Care crezi tu că ţi-ar fi necazul, mai mare decât cel în care te-ai obişnuit să te scalzi plângându-ţi zilele numa’ nefaste şi nefaste iar şi tot mereu?

Cât de simplu este să optezi tu totuşi, chiar şi mai târziu decât niciodată, pentru un alt cuplu, înţelegător şi iubibil şi privit din aceleaşi perspective importante de ambele părți?

Nu-i pricep pe’ăştia care în loc să-şi plângă de fericire, se asumă plângăcioşi de mila lor!

Cuplul îl formăm din oameni care ne iubim cu adevărat şi care ne dorim cu adevărat unul pe celălalt aproape.
Cuplul îl formăm pentru că alegem să trăim în sens de viaţă fericit noi, ambii parteneri, nu în nonsensuri de vieţi trăite împreună într-o casă urâcioasă și paraleli în simţuri ori nevoi.

Cuplul nostru ne este opţiune proprie.

Îl votăm a fi adecvat pentru noi, ori dacă nu, îl hotărâm burlăceşte..căci astfel suntem noi împliniţi azi.
Singuri! Decât cu un străin despre care ne este imposibil să-l gândim prieten şi iubit şi frumos şi fericit şi calm şi înţelegător..aşa cum ne-ar trebui nouă.

Iar mâine? Mâine ne putem răzgândi, fraţilor, putem opta pentru ne’cuplu dacă am realizat că nu e pentru noi relaţie cu responsabilitate, ori dimpotrivă! putem alege să iubim pe veci persoana pe care-am cunoscut-o ieri când ne credeam burlaci pentru o veșnicie.

Aşa şi doar astfel ne vom mulţumi aşteptările şi ne vom împlini gândurile ce ne stau ascunse în subconştient; gânduri care ne gândesc exact cum ne trebuie nouă fericirea personalizată!

Oamenii încăpăţânaţi sunt pentru mine printre cei mai enervanţi din câţi există.
Nu prea înţeleg treaba asta cu încăpăţânarea în exces, nevoia asta cu exces de a nu recunoaşte măcar o dată că..”da, frate, m-am înşelat în privinţa chestiunii X!”
Iar pentru satisfacerea Ego-ului tău personal, dacă tu chiar ţii la orgolii dintr-astea copilăreşti, poţi adăuga liniştit la sfârșit și ceva de genul: ‘am înţeles aiurea căci n-am fost foarte atent, am tras concluzia grăbit şi de aceea probabil că nici n-am ajuns la concluzia cea mai fericită..” şi etc şamd.

E simplu, nu? Cât de uşor şi de simplu este, să-ţi asumi şi tu că da, mare brânză asumată!..nu eşti întotdeauna cel mai intuitiv şi nici cel mai înţelept mereu şi nici cel mai obiectiv câteodată!
Nu ştiu ce-o fi atât de dificil pentru unii să înţeleagă că acesta este și el un firesc al vieţii, să ne acceptăm și greşelile time to time dacă ele ne există, şi nu doar să ne aplaudăm reuşitele.
Chiar şi atunci când ele nu există.?

Nevoia asta încăpăţânată a multor oameni de a demonstra ei întotdeauna câtă dreptate au mereu, mi se pare extrem de obositoare la un moment dat pentru noi restul ceilalţi.

Ştii, nu? Știi că la început când îi cunoşti, te intrigă atât de tare, încât îţi doreşti cu tot dinadinsul să te faci înțeles, să le argumentezi mereu mult..şi după aceea și mai mult, cât mai mură-n gură, lucruri care ţie-ţi par extrem de simplu de remarcat în realitate cea reală şi nu în cea alambicată pe care o susţin ei încăpăţânat să ne existe și nouă.

N-ai ce să faci însă cu oamenii mult prea căpoşi.
Te duc spre exasperare, te îmbolnăvesc de creieri dacă-i vei lăsa să ţi se-apropie de suflet prea tare.
Căci nu le vei învinge niciodată forţa neobosită de luptător nedrept şi încăpăţânat, care le toot pulsează nervos prin venele toate, împrăștiind spre noi complexe multe de superioritate.

Mai sunt pe de altă parte şi încăpăţânaţii muţi. Care nu se ceartă, nu te contrazic, doar îţi zâmbesc ironic toate părerile ‘proaste’..hmm! în comparaţie cu ale lor, acelea aşaaa de deştepte, cum numai ei le pot gândi. Hahahah..!

Muții încăpăţânaţi nu spun nimic, repet!
Tac superioritatea pe care şi-o manifestă pe de altă parte destul de evident cât s-o resimţi în toată energia care-i înconjoară!
Ăştia vor fi de o calmitate care care te doboară mai rău decât încăpăţânaţii aceia cărora le place controversa vorbită mai certat, ţipată pe ton ridicat, spre deloc leneş.

Muții încăpăţânaţi, ăştia născuţi muţi în comunicare, sunt însă cu atât mai periculoşi și de o sută de ori mai de neclintit şi mai hotărâţi a fi războinici până la capătul din capăt!

..totodată, ca un paradox, nu contrazic idei pe care le discutaţi împreună despre ceilalţi, ba dimpotrivă se poate întâmpla să-ţi fie și-n tandem dacă ai argumente mai bune decât imbatabilul lor raţional introvertit şi şchiop în exprimare de gânduri, pe care de obicei le place să le rumege doar ei cu ei şi numa’ mereu cu ei, doar în tăcere.

Ştii de ce spun că-s inamici importanţi şi mai de luat în seamă decât guralivii?
Păi pentru că ei sunt atât de convinşi despre dreptatea pe care şi-au hotărât-o despre ei, discutând în sine cu firul lor cel logic şi raţional, încât nici nu-ţi vor mai comunica ție părerea!
Nu-ţi vor mai lăsa nici măcar dragul discuţiei în contradictoriu, care de cele mai multe ori le-ar fi benefic personal!

Nu, nici măcar atât! Ăştia din copilărie începând şi până la adolescenţă se desenează în personalitate.
Îşi pictează însuşirile ce trebuie neapărat să şi le însuşească, îşi construiesc apoi în linişte definiţiile despre iubire, căsnicie, fericire, frumuseţe, părinte, carieră..în fine, toate definiţiile astea importante trebuincios de ştiut în sens de viaţă..le hotărăsc înţelesul o dată pentru totdeauna şi total irevocabil în neschimbări de înţelesuri sau adăugiri de sinonime/antonime, le bagă aşezate ordonat în cutiuţele considerate adecvate pentru fiecare dintre ele în parte, șii..gaata! Punct!
Trec la următoarea treabă pe care şi-o observă ei de rezolvat rapid!
Căci, nu? ..primele sunt încheiate definitiv şi fără gând viitor măcar de adaptibilitate vreodată la noile condiţii de viaţă, cărora le creşte numărul de ani prin timp, însă nu şi sensurile toate!

Ăştia muţii, consideră percepţiile lor copilăreşti şi infantile ca fiind literă de percepţii categoric aceleaşi şi la maturitate.
Nu schimbă percepţia odată cu trecerea de la copil la adult, n-o mătrăşesc pe cea pitică şi deloc înţeleaptă aruncând-o cât colo, atunci când experienţele vieţii personale ar trebui totuşi zic, să-şi pună amprenta singure şi decisiv şi hotărât ca fiind percepţia lucrului proiectat prezentului pe care îl trăiesc în prezent; şi nicidecum aceea care le stă atârnată aiurea într-un trecut exprimentat în percepţii labile de copilaş prin ochii altora numa’ şi nu oglindit în propria oglindă.

Încăpăţânaţii ăştia puţini, căci din fericire, sunt destul de puţini, mai sunt cumplit de enervanţi..şi pentru că trebuie să stai să-i studiezi în reacţii, îţi e necesar mereu să-i urmăreşti atent, să nu-i pierzi din atenţie nicio secundă măcar, pentru a nu le oferi astfel şansa să ţi se furişeze şi să ţi se ascundă în vreun cotlon numa’ de ei știut..
Căci gata! Atunci ţi s-ar fi terminat! Nu-i vei mai putea nici să-i ghiceşti..! căci ai naibii coțofoi , şerpoi şi cameleoni, tac şi mai chitic în siguranţă pe printre culoare doar de ei ştiute, pe unde s-au pitit grăbit de tine; carree..obosit fiind de-atâta muncă psihică depusă..ai aţipit și tu pentru o secundă scurtă!

Dă-i încolo, măi, așa zic!
Şi dacă se ascund ei pentru că aşa simt, care ne e nouă problema?
Noi trăim la suprafaţă vizibilă evident, ne plimbăm prin locuri populare, vorbim sociabil şi deschis cu toţi necunoscuţii cei mai necunoscuţi..dacă empatic simt și ei nevoia, firește, să ne vorbească un picuţ..!

Noi, cei neîncăpățânați în idei fixe, cu dorință de evoluție și nu de stagnare, noi suntem aceia care pleacă urechea atent până şi gândului necunoscut atunci când gândul se-ntâmplă să fie un John Doe care are nevoie să şoptească.

Asta trebuie să înţelegi: că îți trebuie în primul rând în relaţia cu tine, multă deschidere pentru a-ţi accepta primul greşeli care-ţi există, erori construite tot de tine poate, personal, pentru tine însuţi însuşite, într-un moment când le considerai adevăruri absolute în rezolvare de adevăruri despre viaţă.
Ne trebuie să luăm calcul încă de la început, faptul că percepţiile copilăriei noastre nu vor fi întotdeauna și identitatea reală a percepţiilor noastre viitoare, de om mic ajuns adult.

Asta-i de altfel și problema cu încăpăţânaţii ăştia muţi.
Nu sunt deschişi pentru a înţelege realitatea vieţii care-i înconjoară, nu se lasă supuşi greşelii..iar asta pentru că au trăit în copilărie greşeala ca fiind regula normalităţii, au trăit, consideră ei, general de viaţă şi nu excepţie de la regulă.

De aceea nici nu se lasă învăţaţi percepţii noi şi doar le încăpăţânează pe cele vechi..
Ştii ce vreau să spun prin de aceea cutare şi de aceea cutare??
Vreau să spun ceva foarte simplu: că nu te poţi schimba tu din tine care ai trăit doar ca tine până acum, căci aşa te-ai strâns tu de mic, adunând percepţii şi stări şi emoţii copilăreşti importante care te-au şi marcat în vreun fel sau altul..deci n-ai cum să te schimbi tu brusc atunci în alt tine, adunat din lucruri netrăite în emoţie şi în senzaţie şi în sentiment şi în stare şi în percepţie.
N-ai cum să devii un necunoscut tu pentru tine, brusc aşa să-ţi laşi pierdută voluntar şi poate pentru totdeauna, identitatea câştigată într-o viaţă!

Măi, dar să ştii că iar percepi greşit şi eronat şi din nou complici lucruri simple.
La tine-i totul alb sau negru, aşa pbserv!
„Păi ori sunt încăpăţânat în a mă păstra nătâng prin viaţă, considerând că nătâng nu înseamnă cu adevărat neghiob, ci perfecţiunea întruchipată în..mine, măreţul..ori trec în extrema cealaltă şi încep să mă conving că transformările nătângului care de fapt chiar este și neghiobul, trebuie să se întâmple de tot şi pe peste tot prin mine dar şi cu mine!

De-aia zic şi tot repet că-i greu să te-nţelegi cu încăpăţânaţii muţi.
Nefiind comunicativi ei spre deloc, freamătă doar singuri gânduri personale şi le tot frământă până când le-au frământat atât de mult, încât tot greşit le-a cam ieşit aluatul.
Tot ca acela prea puţin frământat în timp de copt în efecte.

Niciodată însă nu vom creşte din copii adulţi, cu toate treburile strâmbe şi fără vreun sens aşezate ele total nepotrivit cutiuței în care au fost încuiate prin forţa intuiţiei ori a percepţiei mult prea duse în extremă nefericită.
Mereu există câte un lucru-două….15 care să ne trăiască frumos şi iubibil şi important şi apreciat şi inteligent înţeles.

Asta cred eu că ar trebui să vorbească încăpăţânaţii muţi şi să şi înţeleagă după aceea: unde exact nu le prieşte lor încăpăţânarea pe care şi-au prea adunat-o într-un veşnic nefavorabil şi deloc optim ori benefic pentru o fericire personală trăită fericit aşa cum ar trebui să le trăiască ea.

Toţi suntem schimbabili, oricare dintre noi avem puterea de a schimba la noi trăsături ori principii ori definiţii greşite ori neintelesuri exacte.
..tot ce vrem noi putem schimba la noi dacă ne lăsăm liberi de preconcepţii cum că aşa trebuie să fim, iar altfel dacă am trăi nu ar fi normalitate, n-ar fi aşa cum trebuie!

Ce simţim noi că ne trebuie schimbat la noi vom şi reuşi să schimbăm.
Tot ceea ce ne dorim să învăţăm mai mult, vom avea puterea să învăţăm până la capăt.
Tot ceea ce am perceput cândva greşit şi am asumat ca fiind literă de lege, putem învăța cum să percepem adevărat în realitatea adevărată pe care-o trăim noi şi pe care o dezvoltăm noi cu noi privind în noi şi înspre noi, experimentând cu noi , şi nu privind prin prisma experienţelor părinţilor noştri.

Nici măcar nu ne trebuie eforturi multe şi îndelungi pentru a capăta înţelepciunea adultului care trece într-o etapă superioară, tot evoluând.
Ne trebuie doar libertate de gând lăsat gândit autentic şi nu încăpăţânate de gând gândit împrumutat.

Ştii ce mă mai gândeam că nu prea pot eu să înţeleg la oameni în genere?
Nu înţeleg cum unii dintre noi preferă să-şi trăiască viaţa în lipsă totală de libertate.

Căci doar un om liber este un om fericit, nu??

Nu poţi fi fericit câtă vreme nu ai libertate şi linişte.
Îţi trebuie să ştii că nu-ţi va ciocăni nimeni pe la uşi ca să te certe arţăgos vreodată.
Nu poţi fi fericit zic, câtă vreme trăieşti cu stres care nelinişteşte, care nu te lasă să te manifești într-un confort psihic.

În altă ordine de idei, dacă tot ai dorinţe şi nevoi care nu corespund cu statutul asumat public în care te și afli, atunci de ce să nu iți schimbi statutul?
De ce să nu-ţi faci tu viaţa mai uşoară trăind adevărul vieţii tale care-ţi și doreşti să-ţi aparţină?

De ce să preferi să te minţi singur, să faci şi oamenii nefericiţi prin jurul tău, când ai putea să înlocuieşti tristeţea lor cu bucuria altora?

Inclusiv a ta?
Ori măcar cu indiferenţă.
Ori cu speranţă de mai bine.
Ori poate..dar cine ştie,măi, cum vei avea noroc să te împiedici de fericire, iar ea să te placă aşa de tare, încât să-ţi rămână împiedicată pentru totdeauna în destin..??

Nu-mi dau seama deloc de ce se încăpăţânează câte unii să-şi mintă nevoile şi iubirile şi cuplurile şi dorinţele şi alegerile.
De ce rămân ei ancoraţi în trecut, de ce nu realizează că da, au trăit ei cândva un moment de bucurie şi de sex bun cu o persoană X, dar că în acelaşi timp momentul acela nu se va transforma nicicând într-un etern favorabil fericirii lor?!.. pentru că a fost întâmplător şi nicidecum pietricica care a înclinat balanţa înspre partea pozitivă, complementară și compatibilă, către un viitor statornic în sentimente bune care să le echilibreze emoţionalul precar şi nesigur şi labil şi..deloc important până ieri împerecheat cu o persoană rămasă străină pentru ei, care astăzi e înlocuită fericit cu una aproape sufletului?

Consider că fericirea îţi trebuie aşezată confortabil într-un loc frumos împachetat, cu o fundiţă perfect strânsă cât să n-o jeneze nodul înnodat grijuliu şi ..fără graba datorată stresului că te va surprinde cineva când tu ţi-o asortezi în linişte.

E important să ştii exact că-i trebuie spaţiu şi timp pentru a se desfăşura în voie.

Îi trebuie ringul ei de vals, special amenajat şi el, construit modern sau mai tradiţional, aşa cum ţi se potriveşte doar ţie în culori pentru a-i deprinde cum trebuie ritmul liber în mişcare.

Ştii ce spun?

Ai nevoie de libertate în primul rând pentru a te construi cum trebuie şi pentru a nu te bâjbâi la infinit.
Ai nevoie de un climat favorabil, dat de încredere în tine şi în alegerile tale sincere.
Îţi trebuie să ştii exact cam ce necesar îţi trebuie pentru a trăi mereu fără senzaţie de foame ori de sete.
Fără senzaţia de lipsuri, fără nevoia mereu de încă ceva în plus. Mereu câte ceva in plus ce ți-ar trebui adăugat.

De aceea zic că nu-i voi putea înţelege niciodată pe oamenii care-şi încătuşează libertatea voluntar.
Care-şi închid şi ochii după ce că-și aranjează pe cap o cagulă netransparenta, care-şi strâng și mâinile amândouă la spate după ce că și le încuie oricum încrucişate într-un lacăt..şi care mai apoi au și pretenția să-şi găsească fericirea privind-o în ochi şi atingând-o în mângâiere pentru a-i simţi pulsul potrivit perfect cu-al lor.

Păi cum să vezi lumină dacă te-ai hotărât orb? Şi cum s-atingi dacă ți-ai hotărât să nu ai mâna liberă?

Asta nu-nţeleg! Cum să te cerţi că n-ai avut noroc să întâlneşti alegeri potrivite cu tine, câtă vreme nu te laşi liber să alegi?
Iar dacă ai ales greşit şi simţi într-un final că nu ţi-e optimă alegerea, de ce să te încăpăţânezi să ţi-o laşi aleasă pe viaţă?
Şi de ce apoi nici măcar să nu te lași să realizezi cum că ce ţi-ai ales îţi cam încurcă libertatea?
Libertatea care aşa cum ţi-o tot îngrădeşti îţi va încurca apoi și fericirea?

Aseară am ieşit după multă vreme în club..căci de aici şi ideea pe care-am extins-o azi.
Aseară în clubul în care am ieşit să mă destind un pic după atâta crăciuneală family mai foarte bucuroasă însă suficient de statică, am întâlnit oameni din ăştia orbi, care-și trăiesc o viaţă încătuşată.
..să-ţi și explic de ce: pentru că ei nu se destindeau dansând pe-acolo un Bailando cu zâmbet drag în priviri. Ci mai degrabă priveau cu foame şi cu sete .
Erau fugiţi pentru câteva ore de acasă, unde nu se simțeau ei fericiţi şi liberi să exprime sentimente bune şi senine, ci mai degrabă unde trăiesc de obicei închiși în prizonierat.

Ştii cum procedează in general?
Dau şpagă un colier gardianului pentru a-i lăsa şi pe şi ei pe-afară câteva ore cât să-şi facă un necesar de shopping ce le va potoli, cred ei, pentru un timp, dorinţa de vals al fericirii. Ce le lipsește cu totul și le tot trebuie adăugat in permanență.

Căci asta zic eu că nu înţeleg.
De ce naiba să nu dai şpagă toată averea ta, dacă chiar trebuie să o dai toată pentru a-ţi recâştiga libertatea?
Pentru a căuta adevărata fericire?? Pentru a o valsa dupa ce-o găsești o viață-ntreagă și nu doar o oră furată când reușești să scapi închisoarea?
De să stai să te toot tângui că ţi-o tot fură cineva şi să trăieşti pe-ascuns doar momente miiici de bucurie, când ai putea să-ți trăieşti chiar bucuria toată?

Cine te ţine legat şi strâns cu lacăt și cu mâinile la spate?

Doar tu însuţi, firește! ?

Tu şi ideile tale preconcepute cum că nu ai mai fi în rândul lumii dacă ai fi altfel decât rândul lumii.
..în loc să te-nţelegi cu totul şi să accepţi cu totul şi să aplauzi cu ambele mâini faptul că tu ai curaj, chiar ai! să fii altfel și doar așa cum îţi doreşti!

Fără să ascunzi prin tine și despre tine nimic şi fără să te sufoci trăind nefericit cum de altfel trăiesc şi ceilalţi, cei care trăiesc rândul lumii și spre deloc rândul vieții lor.
Aceia care, tot ca şi tine, în loc să aleagă fericirea toată și libertatea și mai toată, se aliniază cu rândul lumii acela defectuos şi total de foarte nepotrivit cu ei.

Libertatea ne este cea mai importantă.
Libertatea de a decide pentru noi, de a alege pentru noi de a fi fericiţi doar cum vrem noi.

Fericirea are chipul meu, așa mi-am dat seama!
..și-abia după ce hotărăsc asta, abia atunci pot să m-apuc să scriu și despre fericirea noastră!

Citeam mai deunăzi printr-o revistă online, un articol ce vindea ceva curs antirid cu efect retroactiv.

„WOW! Aşa minune minunată să mi se deschidă mie-n laptop astăzi? Şi cine nu credea că-s norocoasă, ia uite cum s-a înşelat!”.

Articolul plătit despre care povestesc, vindea publicitate pentru popularizarea unui curs de training banal, ce promitea însă miracolul tinereţii veşnice.
Ce milita înverşunat împotriva cremelor scumpe cu efect de atenuare antirid, care nu doar că n-au succes în eradicarea dungilor mici, mari ori mijlocii, cum ţi-e norocul dat genetic să-ținapară!?ba dimpotrivă!!..ți le-ngroaşă cu tristețe pentru că..”…offf..!!…nici de data asta n-am rezolvat îmbătrânirea. Dar ce mă fac de-acu’? Ce să mai fac de-aici încolo??”

..să-ţi plângi în poală deznădăjduită, uite-aşa să te tot frămânţi plimbând piciorul din living în bucătărie, încruntând revoltată faţa când îţi apare ea cu ridurile tale cele multe adunate-n lacrimi, strâmbându-se prin dreptul oglinzii.
..să te gândești să mergi la cursul prezentat, bineînțeles!
E ultimul remediu!??

Dar..ce cumpărătură antirid cu speranţa adolescentină încerca articolul despre care vorbim să ne vâre pe sub ochi?
Vindecarea de noi înşine care are ca şi efect ştergerea cu buretele până și a celui mai mic riduleț fin ce ne există.

Haapciu!!

Pfff..!! Ia de vezi tu cum mă trosneşte şi-o răceală acu’ în prag de Crăciun de aproape o să uit cu totul ridul stâng din colţul ochiului drept ce-mi bulversează zilele şi îmi transformă nopţile de vis într-un coşmar multiplicat la infinit.?

Printre altele se mai spunea acolo cum că: ..experienţele vieţii noastre s-ar aşterne confortabil în riduri veșnic amorțite hotărât pe chipul nostru.
Caree, ca o paranteză cârcotaşă, n-ar apărea pe ici pe dincolo dacă ne-am lăsa învăţaţi pozitiv experienţa din viaţa care chiar trăieşte timpul nostru negativ mai uneori.. !

Asta face cursul acesta miraculos cu efecte antirid propus nouă, cititorilor spre cumpărare: ne dezvaţă de supărări pe/cu noi înşine, ne ajută să ne iubim şi să ne înţelegem pe de-a-ntregul întâmplările nefaste, să ne asumăm şi să ne validăm..

..eeh..!..şi dacă aici ar fi fost pus punctul de rigoare, această discuţie pe care-am dezvoltat-o-n monolog târziu glăsuit prin noapte, n-ar mai fi avut loc.
Pentru că sună firesc, sună a ajutor, sună a plan de dezvoltare personală ce se caută pe peste tot mai nou şi mai de curând, şi nicidecum a păcăleală de Crăciun care promite promisiuni cu ştergere de riduri de expresie traumatizante de pe faţă.

Cumpăr deci în pagini de curs nou reinventat în denumire, speranţa vindecării de mine însămi, cumpăr conştientizarea ridului meu interior şi nu a celui ce-mi oboseşte fizic privirea în oglindă atunci când mă privesc.
Cumpăr încredere în mine, cumpăr o injecţie cu botox pentru suflet…eu aşa aş înţelege şi-aş fi şi de acord că-i benefică propunerea aceasta de training.

Măi, doar că sunt două chestii total diferite acestea ce mă necăjesc, nu văd de ce le amestecaţi voi totuşi în aceeaşi oală clocotită!

Ce legătură are ridul de pe chip, cu ridul de prin mine? Cum m-ar putea ajuta un curs simpatic de altfel să nu mai ridez eu fizic şi vizibil trecerea anilor ce mi-au trecut?!?
Şi de ce crezi că aş avea nevoie ori că aş fi foarte supărată de mâine înainte începând, pentru că mi-am observat aseară experienţa unui ieri întipărit în zâmbet amar, ori vesel..de la caz la caz, pe chip?!?

Chipul oglindeşte zâmbetul ori dimpotrivă, nefericirea mea, nu îi contează ridul, nu asta îl nemulţumeşte, pentru că starea mea sufletească se traduce în privire, nu în dunga încreţită pe faţa mea de-alalteieri.

Dacă voi cumpăra validarea mea de sine de la voi, nu voi mai avea desenată pe tot chipul neasumarea mea tristă cu mine de pân’ acum. Odată cu o autocunoaştere obiectivă, cu o autoevaluare corectă îmi capăt iubire/stimă de sine, încredere în mine care-mi va atenua în același timp și toate ridurile mele vechi încreţite de pe frunte.

..când de fapt şi în realitate ridul îmi rămâne aşezat la locul lui, îl voi vedea zilnic pe mai departe în oglinda mea obosită din baie, experienţele pozitive şi negative îmi rămân şi ele tot acolo, aşezate identic și în aceeaşi ordine cronologică.
Prin mine şi prin suflet.
Nu-i aşa?
Tu-mi spui de fapt că mă vei ajuta să mă învăţ să mă iubesc şi să mă accept şi să mă validez aşa cum sunt: un adult cu bune şi cu rele, nu un adolescent rebel.
Un adult care a deprins cunoaşteri, care a devenit mai înţelept, care devine astfel cu timp ce trece şi mai mulţumit cu sine, indiferent de ridurile ce l-au marcat experimentând viaţa sa (ne)drăguţă de-a lungul timpului.

..doar că asta-i dezvoltarea cu sine, evoluţia în plan personal.
Care ţine de mine, nu mă ajută nimeni altul să mi-o aflu.
Nu pot s-o cumpăr.
Şi nici s-o injectez.

Astăzi m-am trezit mai devreme decât în alte dimineţi.
Observ cum ridici sprânceana cu semn maaree de-ntrebare, dar mă voi preface că nu ți-am remarcat ironia deloc subtilă care strâmbă din nas principial ora mea de dat jos din pat în genere.
Tu te culci (mai) devreme, eu mă culc (mai) târziu; prin analogie şi orele dimineţilor noastre au timp diferit, doar că eu sunt împăcată cu faptul că tu eşti genul sculat cu noaptea-n cap, cum eu nu îmi propun momentan sa redevin.
..asta ca să-ți tai macaroana, nu de alta..! Prea mă scuzam eu des și-ți dădeam apă la moară criticii..păi?? Ia zi..!!.. n-am dreptate?!? ?

Și pentru că astăzi ţi-am urmat exemplul din varii motive neînţelese nici măcar de mine însămi, am hotărât să merg la piaţă..tot intră şi-ăsta mic în vacanţă..!
Poate o pofti şi el la vreo banană sau la vreo roşie sau la vreun șoricioi moale, căci tot se taie porcii pe peste tot pe prin vecini.

Observ deodată un copilandru frumuşel pe..Untari să fie?.colţ cu Floreasca??!! ..am nimerit eu oare bine străzile?? ..probabil că nu prea, mereu le cam greșesc.??
În fine, văd pe trotuar un băiețoi care se aşează pe piatra aia rece ce dă în piaţă, scoate apoi îndemânatic un chiştoc din buzunar şiii..îşi aprinde dezinvolt țigărușa.
Dă capul capul relaxat pe spate, închide ochii cu nesaț, se înconvoaie apoi cumva satisfăcut şi scoate fum pe nări precum un om mare aflat în pauza de prânz, ostenit și fiert de muncă.
Trec cu vederea ce-am văzut…doar știi și tu cum se întâmplă de obicei, nu??!
..vezi treburi, dar nu stai să te opreşti la fiecare trebuşoară-n parte pentru a-i înţelege sensul filosofic. Hmm..dar totuși acum prea nu mi-a plăcut ceva..! Întorc privirea pentru a rememora scena desfăşurată ceva clipe-n urmă, în faţa mea.
..și văd din nou copilul ce-și savura nestingherit chiștocul reaprins.

„Ahh!! El e copilul care cerşeşte-aici în colţ! El e.”

Cerşeşte bani pentru ţigări deci..
Aşa face deci. Nu are nevoi de haină călduroasă, nici de mâncare nu-i e foarte foame, n-are frate care-i țipă la sor’sa-n brațe cum zicea! Are nevoie de țigară și atât. Are multă nevoie acum cel puţin, de o ţigară fumată agale în pauza de prânz a semaforului.

Mi-e pe buze de multă vreme subiectul meu de azi, doar că nu l-am dezvoltat cum trebuie până acum de..jenă.
De teamă de a nu părea ipocrizie să extind subiect legat de bani pe care-i ai în plus fără rost, sau pe care-i are altu-n foarte minus și doar din ghinion.

Şi pentru că nu vreau să par ipocrită, continui prin a spune că n-am fost niciodată în lipsuri materiale.
Nici vreo bogătană nu am fost, nu-ți inchipui lucruri ce nu există..!!
Nu te repezi tu repede spre mine să mă pui la colţ, măcar nu înainte de a termina ce am de spus..!

Am avut de mică destul echilibru financiar cât să nu mă gândesc că mi-ar mai trebui încă o droaie-n plus.
Mai exact am trăit mereu suficient de mediu, ori poate..hai să zic..!..uuun pic peste medie.
..foarte un pic!

Ultimii ani mi-au fost probabil mai darnici, mai generoşi, decât m-aş fi gândit eu c-aș avea nevoie.
Am avut, da, de vreo opt ani încoace..şi încă probabil că mai am, juma’ de săculeţ de aur în plus peste cei doi săculeți de arginți, moşteniţi genetic din întâmplare mai fericită poate, decât povestea întâmplată altora.

..că de-aia și ziceam mai dus că mi-e un pic mai peste mână să dezvolt subiect legat de bani și de condiția sine qua non a existenței acestora cu noi împreună pentru a ne împlini fericirea, in care eu nu cred că ne poate fi satisfăcută doar cu bani mulți numărați pe lângă noi.

..de ce am plânge cu tristeţe ceva ce nu ştim c-ar aduce un plus major împlinirii noastre de sine sufleteşti??

Banii ne sunt utili şi ne aranjează o viaţă drăguţă, este adevărat, trăită în confort. Aşa este, într-adevăr.
Nu mă dezic că aș simți eu altfel decât generalul unanim acceptat.

…dar de câţi bani ai nevoie tu pentru a nu mai duce lipsuri atât de trebuincioase, neapărat trăibile ţie, fără de care nu ai supravieţui nici mort?

Hai să ne gândim amândoi..vrei??

Fii aten, te rog..! şi corectează te rog dacă eu greşesc pe undeva ori adaugă dacă omit eu altceva..

Nevoile (mele) pentru supravieţuire sunt:
hrană, apă, acoperiş, mijloc de alergătură pentru a mă mişca rapid spre locuri pe unde am de rezolvat eu treburile, haine ca să nu mor de frig, alte haine ca să nu mor apoi de cald, iubire, mângâiere cu gând bun și cald, grijă de mine..şi încă două-trei-cinci-nouă alte mărunţişuri fără de care m-aş descurca suficient de greu prin viaţă, astfel încât să visez nevoie din ce în ce mai mare de grămăjoare peste grămăjoare de hârtiuţe de bani îngrămădite nou-nouţ.
Bani ce m-ar ajuta probabil să-mi fac trocul ce-mi trebuie mie mereu liniştit şi nu să trăiesc neliniştit și agitat de azi pe mâine.

Buun! Să nu uiţi te rog că eşti liber să mă completezi sau să mă ştergi sau să mă contrazici.. când nu-ţi convine cum pun problema, mai ales că nici nu mă simt cu vreun discurs mai acătării astăzi.

Fac o paranteză necesară, pentru că îmi doresc să subliniez şi să reamintesc că din punctul meu de vedere fericirea ne trăieşte liniar.
Are suişuri, da, ce-i drept poate trăi evolutiv, însă nu are curbe periculoase, nici suișuri și coborâşuri în funcţie de situaţia materială mai multă sau dimpotrivă mai puţină, câștigată în decurs de ani.
Fericirea mai cred că este sentimentul de bine în care te regăseşti fericit în momentele tale fericite petrecute cu tine însuţi în tăcerea de dinaintea somnului liniștit; și mai apoi, sentimentul adiacent adăugat mulţumirii tale de sine, plusul de mulţumire cu tine căci te-am ales să fii partenerul meu care mă completează compatibil şi binevoitor în înţelegeri de sensuri şi optici de viaţă petrecută împreună asumat.

Aici voiam s-ajung.
La momentul în care să te întreb firesc şi paşnic, pentru că nu-mi plac prea tare discuţiile aprinse şi țipate..: pentru ce vrei tu de-aici încolo şi mai mulţi bani decât ai deja? Dacă tot ai destui??
Pentru ce continui tu să lupţi ca să câştigi şi mai mulţi bani? Tot mai mulți? Veniți la pachet cu şi mai mult stres, cu şi mai multă încrâncenare?
..nu te grăbi să-mi râzi în nas sarcastic şi ofensiv, ia-ţi timp de gândire pentru a-mi explica concret nevoia ta cea nouă pe care ţi-o consideri atât de firească în must have, dorinţa ta de înavuţire şi de mărire a unui confort ce se lăfăie suficient de altfel, zic, într-un apartament aranjat dichisit şi vesel, cu o familie sănătoasă şi frumoasă prin el pe-acolo, cu zâmbet curat?
Întins emoțional perfect, la linie! pe sârmă la uscat, călcat mai mult decât perfect la dungă sufleteşte, în ascendent aranjat şi în plan evolutiv de dezvoltare cu sine şi de asumare şi de validare personală.

De acum încolo la ce mai jinduiesti tu, măi? Dacă tot ai de toate?
La ce te-ar ajuta în plus încă un sac plin ochi cu aur, aruncat la întâmplare peste sacii tăi deja plini peste ochi cu-atâția arginţi mulți?!?

Cum?? Măreşti confortul? Aşa ai zis? Hai că nu ştiu ce naiba am, dar nu aud deloc bine..sau poate vorbeşti tu prea încet? Am înţeles eu bine deci?! Zici că dacă vei avea și mai mulţi ani, atunci cu siguranța cei avea tu și mai mult confort?!? Așa crezi tu??..sau ai citit pe undeva vreo teorie???

Cu cât mai mulţi bani ai, cu atât mai mult începi să strici valori și principii sănătoase..de ți le ai însușite deja, firește, păi altfel cum?!?
Cu cât capeți mai mulţi bani, cu atât mai multă ambiguitate-ţi cumperi. Şi incertitudine despre ceea ce eşti deja și-ți place, ori despre cum eşti ori despre ce îți trebuie să devii.
Ce trebuie, reţine! Spun ce trebuie să devii, pentru că ceea ce va fi mai mult decât ceea ce-ți trebuie pentru a-ţi ajunge, îți va fi deja prea mult de astăzi înainte.

Banii de obicei schimbă oamenii cumsecade în oameni mai puţin cumsecade.
Oamenii care au bani cu mult peste nevoia de cât le trebuie pentru a nu trăi în lipsuri majore, au tendinţa să creadă despre ei înşişi că uşor-uşor ar putea deveni Dumnezei. Asta dacă deja nu se observă că au devenit.??

Mereu mi s-a părut că acei oameni cărora le curg norocos câştiguri prea multe prin conturile bancare, nu vor câştiga mai multă fericire, nici mai multă împlinire, deloc mai multă distracţie în plus ori ceva mai mult chef de viaţă, mai multă iubire, mai multă afecţiune şi dăruire.
…ci mai degrabă am remarcat că vor pierde în timp toate aceste lucruri.

Şi ştii de ce?

..pentru că ei nu vor mai şti să dăruiască celorlalţi oameni, de la care vor pretinde însă aceleași sentimente fericite împărtășite înapoi, nu vor mai fi ei deci capabili să transmită emoţie importantă.
..pentru că ei vor uita definiţii importante despre iubire şi despre familie şi și despre împlinire personală, vor renega adevărul fericirii lor de până ieri, sperând să cumpere o bucurie nouă din ce în ce mai mare, care să pulseze din ce în ce mai bucuros; vremelnică însă, nici pe departe fericită mereu așa cum se obișnuiseră să le trăiască și s-o simtă.

..și pentru că ei uită să trăiască pentru ei înșiși fericirea proprie, aceea care-i fericesc, pentru că ei imită un ideal al altora de fericire, care în sine însă nu-i reprezintă personal, în care nu se regăsesc.
Ei vor uita să se trăiască pe ei, vor începe să-i trăiască pe ceilalți.

Mereu m-am gândit că singurul lucru important în lumea asta este doar lucrul acela, singurul lucru cel mai important pentru tine.
Mereu îmi trece prin cap că lucrul meu cel mai important îmi este customizat, adaptat personalităţii mele, idealului meu de viaţă, idealului meu de fericire.
..pe care nu-l voi confunda cu-al tău nicicând.
Nici împrumut nu ţi l-aş cere măcar, deşi astăzi mi s-ar asorta perfect ţinutei pe care mi-am ales-o pentru evenimentul de la ora 14.

Îmi cumpăr hainele din 13 magazine diferite.
Pantofii mi-i aleg cu grijă din vreo 4-5 boutique-uri diferite, pe care le caut bine până să le decid hotărât şi să le hotărăsc apoi de tot a fi potrivite cu mine.
Genţile? De pe la designeri mai ciudăței poate pentru tine, dar adorabili pentru mine datorită unicității lor.

Aşa fac, ori cel puţin aşa cred eu că procedează, toți oamenii cu bani suficient de îndeajuns, încât să nu se plângă de rate la bancă neplătite, suficient de confortabil aşezaţi material încât să nu viseze conturi înmulţite în valută din ce în ce mai pline şi din ce în ce în mai depresive şi din ce în ce mai fără scop în viaţa pe care-ncep s-o simtă ca fiindu-le o luptă de putere.

Ăştia cred eu că-s oamenii fericiţi.
Aceia care îşi sunt îndeajuns în fericire încât să nu rişte vreodată centimetru lipsă din fericirea căpătată deja în viaţa lor.

Oamenii cu mulţi bani îşi uită fericirea.
Nu o mai cresc, nu o mai evoluează.
O vând pe aur mult şi-apoi încearcă să o cumpere înapoi.
Doar că fericirea e idealistă, brambura şi nedoritoare de valori materiale multe, fără rost.
Fericirea este pură, copilăroasă, bună, binevoitoare, lipsită de invidie, creativă, unică, independentă, personalizată, plină de dragoste.. musteşte a senzualitate; ea este nevandabilă, mulţumită că are măcar un câtuşi de puţin al ei decât deloc, fericită că nu-şi doreşte insistent mereu aproape tot.
Fericirea nu numără bancnote, ci risipeşte arginţi valoroși..construieşte clipe de aur, adună sentimente profunde şi emoţii puternice ce nu s-au inventat de vândut în magazinele cu brand, le găsești însă dacă insiști, pe la reduceri, în boutique-uri de designer ucenic.
Fericirea este un clasic în viaţă.
Fericirea o trăieşti cu tine împreună o viaţă-ntreagă până la capăt, dacă-i vei învaţa ritmul adevărat, dacă o vei citi cuvânt cu cuvânt în adaptare proprie şi nu o vei recita în adaptarea celorlalţi.
Fericirea nu se cumpără nicicum, deşi ai putea avea senzaţia că ai devenit atât de foarte infinit de bogat, încât nimeni nu-ţi va rezista ofertei.

..dar fericirea nu o licitezi.
Doar ţi-o alegi şi ţi-o trăieşti în confort propriu necesar emoţional, financiar, afectiv şi drăgăstos.

Câte grame de suflet crezi tu că-ţi cântăreşte ţie fericirea?
Ori..câţi săculeţi de aur crezi tu că-ţi mai trebuie ca să ţi-o cumperi?

..ori poate că nici nu ai nevoie de ea foarte tare, ai luat în calcul şi asta?
Poate că ţi-e suficient de confortabil ca eu să cred că tu o ai, deşi-ţi lipseşte-n fiecare seară de când ai rătăcit-o.
..știu!

Cunoaşte careva vreun om ce are mai multe identităţi dar care, în acelaşi timp, nu se identifica însă cu niciuna? Nu se recunoaşte pe nicăieri pe unde s-a prezentat?
..care, dacă mai și suferă de uitucenie cumva, va sta mereu pe gânduri, două momente-n plus mereu când te va întâlni, îi va trebui mereu ceva timp să se-adune, să-şi mascheze adevăratul EU de care se simte ruşinat că îi există?

Hahahah..nici nu-mi pot imagina cât este de dificil să trăieşti asemenea viaţă tristă şi nemulţumită şi frustrantă.
Nici nu-mi pot imagina, pe de altă parte, cât de anevoios mi-ar fi să am un partener care să-mi mintă realitatea şi care să mă transforme într-un personaj de comedie aruncat neimportant prin vreun cotlon ascuns în melodrama vieții sale.

Există oameni care se mulează perfect pe ceea ce observă că tu apreciezi la ceilalţi oameni.
Există, da, puţini oameni ce-i drept, care au o asemenea capacitate de dedublare, o aşa de multă abilitate şi intuiţie, încât, fără să fie neapărat de o inteligenţă remarcabilă, te pot juca pe degete.

Ştii ce-i şi mai interesant? Că pot juca câteodată o lume-ntreagă pe degete.
..până-i demascat, fireşte..că nu poate ţine la infinit atâta prefăcătorie, oricât de bun actor ai fi, zic, nu-i aşa?!?

Căci oboseşte. Iar dacă nu oboseşte chiar de tot, se va încurca în personaje.
Uită ce ar face Mirciulică 1 atunci când ar lua masa cu Modestia, încurcă modul de reacție al lui Mirciulică 2 când ar da nas în nas întâmplător cu Macho Man-ul, ar începe să bage replică din Mirciulica 4 când va bea un pahar în plus şi ar fi în plină desfăşurare de personalitate închipuită pentru Mirciulica 6.
Sau 5?

Hahahahah..cin’ să-i mai ştie-acu’ pe toţi, măi? Că sunt atât de mulţi, încât nu-i mai nimereşti nici tu cum trebuie la un moment dat..!

Nu-mi dau seama motivele pentru care ar prefera cineva o viaţă plină de atâta acţiune, de maxim de stres şi de şi mai multă nemulţumire de sine permanentă.
Căci realizezi, nu? ce păţeşte sărmanul actor cu roluri multiple, jucând drama vieţii sale la scenă deschisă..!
Îţi dai seama, nu?? ce traume îşi provoacă?
Îţi dai seama, săracu’, cât de înghiontit este de neîncredere pentru că ceea ce reprezintă cu adevărat el, nu reuşeşte să placă vreodată celorlalţi? Indiferent din ce punct de vedere ai privi lucrurile?
Că nimeni, absolut nimeni din lumea asta multă, nu îl apreciază şi nu îl iubeşte pentru ceea ce este el în realitate? Sau ar fi putut fi?

Mă gândesc că nici în oglindă dacă-şi va arunca privirea să-şi aranjeze un păr dormit rebel azi noapte, ciufulit de vreun coşmar, nici chiar atunci, am eu senzaţia, că nu s-ar mai recunoaşte el, sărmanul, dacă s-ar oglindi.

De ce ai opta să muncești voluntar, constant şi riguros la propria-ți autodistrugere?
De ce ți-ai dori să aduni aplauze povestind prietenilor, amicilor, ocazionalilor din viaţa ta..partenerului tău, copiilor mai apoi, despre personalitate de om ce nu te reprezintă?
Care-ar putea fi scopul acestor nevoi de apreciere mincinoasă la adresa ta?
..la adresa unei persoane ce tu ştii categoric că nu eşti şi nici n-ai fost şi nu vei fi vreodată?

Îţi dai seama câte probleme poate avea adunate în suflet un asemenea om care nu se iubeşte deloc, dar deloc, pe sine însuşi??
Nici nu-mi pot imagina câtă tristeţe şi dezamăgire poate trăi într-un suflet atât de stins care se tot reneagă, care îşi respinge dorinţele şi idealurile proprii, nevoile şi necesităţile şi iubirile și sensurile personale.
Îţi dai seama câtă nefericire zace pe-acolo?
Cât zbucium şi freamăt şi conflict interior?
..câte traume pe care din prostie, din necunoaştere, din frică ori din dorinţa de a fi neapărat iubit şi lăudat şi le-a produs singur de-a lungul timpului?

..și spun asta pentru că mie cel puțin, mi se pare cumplit să fii iubit pentru ceea ce nu eşti.
Să fii invidiat pentru ceea ce nu te reprezintă cu adevărat.
Să fii luat în braţe şi să primeşti afecţiune multă pentru ceea ce tu nu simţi cu iubire chiar deloc în realitate.
Mi se pare cumplit să devii un ideal de persoană pentru ceilalţi toţi, un ideal ce are la bază minciuna identităţii tale, lipsa de verticalitate, minus adevăr povestit de tine despre tine nici din greșeală.

Când vei ajunge la performanţa unui EU fals al tău, desenat perfect în reprezentarea oamenilor ce te cunosc, un EU ce ţi-a îndeplinit ţelul de a părea idealul de persoană ce crezi tu că-l consideră ceilalţi a fi un ideal de om..atunci nu vei simţi victoria, aşa cum probabil ai acum senzaţia că ți se va întâmpla.
Nici vorbă.

Atunci vei trăi doar eşecul adultului a cărui viaţă o trăieşti cu adevărat.

Iar asta pentru că atunci, din subconştient vei păși în conştient gândul că ceea ce tu ai construit din tine și despre tine in realitatea ta reală, nu este îndeajuns și pentru restul pentru a te iubi și pentru a te aplauda la scenă deschisă așa cum pare că-ți dorești.
Atunci vei trăi înfrângerea, şi nu victoria.

Pentru că nu tu eşti omul acela mişto, idealul de om; tu pentru tine, acolo unde-i cel mai important să fii mirabolant, vei rămâne același tu; plus înc-o mască adăugată măştilor tale frumos colorate.
Care nu-ţi reprezintă sufletul, nu te reprezintă deloc. Care este doar o închipuire a unui sine ce nu există.
..pentru tine însuți vei fi mereu același, repet : un nimeni, un neimportant, un om ce nu se place și care se dezice de propriul EU.

În plus şi peste toate astea ce le-am discutat deja, de cele mai multe ori se-ntâmplă și mai rău de-atât; se petrece o dublă înfrângere, un dublu eşec.
Şi ştii de ce? Pentru că, cel mai probabil, idealul plăsmuit de tine în imaginație, doar tu îl consideri a fi vreun ideal.
Pentru noi restul, el nu reprezintă în percepţie decât un papițoi..care nu ştie exact pe care parte din lume se trăieşte.
Un papițoi care te-mbracă, despre care nici n-ai ce să discuţi prea multe, căci „minte şi când respiră, frate, este un mitoman notoriu, care se ..La Mircione te referi, nu? Hahahah..Doamne fereşte!! Stai jos să-ţi povestesc una despre el..hahahah..!..o să mori de râs..zici că nu-i adevărat, jur!! ??”

Păi nu-i adevărat nimic din el, da!
Azi e snob, mâine e fermecător..poimâine încalță modestia.
Tot azi de la jumătatea zilei începând, nu mai e soţ, devine amant, nu mai e înfumurat devine sociabil, îi piere pragmatismul căci el de fapt este poet; apoi nu mai e nici amuzant, ci..”
..mmm..! Dar ştii ceva?
Amuzant chiar că n-a fost vreodată.

12. Gânduri la ceas (ne)fericit

„- Iartă-mă, draga mea, ştii că de-obicei nu întârzii, a fost azi însă un trafic in-fer-nal! Jur!!Doamne, dar ce mă enervează acest jur care mi-a intrat în tot vocabularul! M-a invadat, juur!! Uite și tu..jur..jur..! Zici că altfel n-aș avea credibilitate..!! ? Oooo..!..dar ți-ai comandat vin? Roşu? Tu?!? WOW ! Dar ce-ai păţit?! Vă rog mult, daţi-mi şi mie un Sauvignon Blanc cu gheaţă separat, evident!!” spun, aşezându-mă pe grabă încă la masă, unde deja mă aştepta, de fix opt minute, o prietenă de-a mea, Carina.

„- Hello! Păi ce să zic, în ultima vreme mă avânt mereu spre un pahar, Adina! Sunt din ce în ce mai down..din ce în ce mai anxioasă şi mai depresivă şi fără niciun chef de dat jos din pat dimineaţa. Nici la sală, dacă poţi să crezi, nu mai ajung! Nici la solar, nici la piaţă, nici pân’ la magazinul din colţ nu mai merg, mi-e greu și să mă gândesc că trebuie să dau o fugă, că n-am pâine. Aaah! Să nu spun că nici nu mai gătesc măcar!”

„- Dar de ceee? Măi, tocmai tu..! cea mai expansivă şi mai plină de viaţă, din toată lumea asta mare? Hai, măi, wake up! Care-i problema? Ce s-a întâmplat? Ultima dată când ne-am văzut, erai chiar fooarte bine, în comparaţie cel puţin cu ultimele..ultimul an, să zicem! Uite, btw..vineri ieşim cu toţii pe-undeva. Nu știu încă unde. Ce zici, veniţi? Forever young/We want to be forever young..!”

„- Ce să venim, frate! Unde să venim noi? Nu observi că nu mai venim pe nicăieri? Că vine doar el singur, de ceva vreme?
Nici n-ai idee cum s-a transformat de tare!
Dar nici nu-l mai recunosc..!
Zici că a căpătat altă identitate, zici că nu mai formăm un cuplu.. zici că-i alt om!
Iar vizavi de mine? Eu nu mai exist pentru el. Goală să fiu, cea mai foarte goală dacă m-aș plimba pe lângă ochii lui holbați genetic, golicică toată eu așa dacă mi-aș..despărți obloanele, că tot impasibil ar rămâne. Chior, mai degrabă. Orb.
Se uită prin mine..iar dacă este obligat să mă treacă cu vederea, sau să-mi răspundă la ceva sau..orice, îmi trânteşte nişte ochi seci şi goi şi mormăie o silabă, neinteligibil. Jur! Na..! Și eu acum cu jur-ul ăsta-al tău, e molipsitor pare-se..!
Am început să stăm numa’ separat, să mâncăm separat, să gândim separat, să existăm separat, să ieşim separat, să zâmbim separat..să mai adaug??”

„- Ehh!! Carina, întotdeauna a fost aşa la voi. Sau bine, da, exagerez, nu te război cu mine acu’..! Exagerez doar pentru a înţelege tu mai bine cum sunteţi voi percepuţi de către noi ceilalţi! Hahahah..! Daaarrr, asta nu-nseamnă că nu observăm de asemenea şi cât vă iubiţi de tareee!! Tralalalalalaa..dar ce-ţi veni, măi, astăzi?! Din senin așa?!?”

„- Ha-Ha! Nu mă binedispui deloc, nu te mai chinui..şi, printre altele, niciodată nu mă amuzi când te prosteşti. Iar asta, ca să știi, i-a spus şi Radu, tot printre altele-mprăștiind eu vorba, fiică’mii; că eşti de-a dreptul enervantă cu PamPam-urile tale ori tra..la..la-uri ori ce mai inventezi tu mereu.”

„- Ahhaahahah..! Pe bune?!? În ce context să vorbească ăsta mic al meu cu aia mare a ta despre imaturitatea mea? S-a plâns de mine? Sau? Ce are el cu infantilismul meu delicios, preeeezent doar câteodatăăă..?!?”

„- Şi asta-l enervează! Că lungesti cuvântul! Îl onomatopezi aiurea.
Habar n-am contextul…ţi se pare important? Eşti enervantă şi-atât!.. şi nu mă binedispui când te prosteşti aşa în momentele mele critice.
Sau ale lui fi’tău.
Mă rog, cert e, ca să mă-ntorc în discuţie, cert este că sunt nefericită.
Foarte nefericită sunt. Ăsta s-a făcut şi-un mare mincinos pe deasupra, cum iarăşi, nu era. Doar ştii şi tu..!”

„- Mda, ştiu. Altceva te-aş întreba eu însă, şi sper că vei fi şi sinceră tu acum.
Căci altfel nu găsim soluţii şi nici răspunsuri, întrebărilor tale. De câtă vreme nu mai eşti tu fericită?
Ai idee? Fii atentă, hai să facem un exerciţiu de memorie, ce zici?! Intri-n jocul ăsta?!?
Răspund şi eu cu tine- odată, dacă ţi-e mai simplu aşa!”

„- Şi asta mă mai irită la tine, frate! Jocurile astea ale tale, cu pune-ţi întrebări, răspunde-ţi singură la ele.
La ce naiba mă ajută asta? Ştiu perfect ce vreau, Adina! Vreau să fim cum eram.
Să ne-ntoarcem în timpul când eram fericiţi împreună, când ne bucuram des unul de celălalt, când făceam sex pe holul blocului, când.. ”

„- Ei, nu mai spune! Aţi făcut voi asta? Really? Şi când spui seex, să înţeleg fix acel sex?!? Actul acela de împreunare foarte fizică?!? Daaa??..Hihihiihii..!!”

„- Da, ce spun ia motamo! Am făcut sex pe holul blocului cândva.
Într-un luminiş altcândva, când ne-ntorceam de la mare..mamă, dar ce tare a mai fost! Mmm..mi-e dor de clipa aia. Rău. De feeling-ul de-atunci. De zâmbetul meu şi de îmbrăţişarea lui caldă. Mi-e dor cu totul de noi!”

„- De când?”

„- Demult, asta zic..asta-i ideea. Acum doar mi s-a accentuat starea negativă, nu mai am speranţe într-un noi deloc, nu îl mai simt fericit că îi exist acolo, că respirăm în acelaşi pat.
Nu mai simt nimic din partea lui, decât că fuge de mine.
Iar de vreun an, cred că un an, da..sau poate și mai mult să fie, dar nu conştientizam eu?!? Nu mai ştiu, nu mai ştiu nimic..şi nu mai vreau nimic. Chiar nu cred că mai vreau nimic.”

„- Exagerezi..prea exagerezi! Mircione al tău a fost dintotdeauna un făţarnic, ce naibii?!?.. un om cu măşti, un..un muieratic.
Iar noi am mai purtat, măi, discuţia asta..ori ai uitat?
Cu diferenţa că atunci, într-adevăr, îi luai apărarea, te războiai cu noi toate pentru el..ne certai, ne contrariai într-un stil de aproape ajungeam să vorbim singure câte trei zile pe rând fiecare, despre cât de spălat ţi-e creierul şi despre cum trăieşti tu realitatea ta fantasmagorică. Hahahah..! Mai știiii?? Prelungire de vocală. Ador prelungirea vocaleeelooor! PamPam!”

„- Mda. Eu o urăsc. Dar acu’ trec peste, fă-mă să-nţeleg exact, te rooog mult!!”

„- Hahahah!! Bravo, pas înainte, zic! Îmi place! Deci, iubita mea, Mircea al tău este un grobian. Un misogin şi-un prefăcut. Și-un mare mincinos. Cel mai foarte mincinos pe care-l cunosc eu cel puțin.
Nu ştiu cum de nu ai observat toate astea pân’ acu’..mai ales că noi am tot insistat să-ţi şoptim una alta, să-ţi arătăm cu degetul chiar, că lucrurile nu-ţi stau aranjate cum trebuie..dar ce făceai tu când noi băteam un apropo așa de evident?
Extrem de pe faţă, când mai aruncam noi una-alta, mai ţii minte ce replici aveai??
Iritante şi agasante şi certăreţe, ofensive..?!?Prelungeai vocalele! Ca să-nţelegi cât de tare mă zgâriai pe la ureche..hmm!
Şi din păcate, iată cum ai ajuns la apropo-ul meu!!
Asta zic, Carina, căci dacă mă ascultai un pic, dacă ne credeai o fărâmă..nu ajungeai acu’ să-ţi plângi viaţa trecută brusc de la prag de fericire către tărâm de depresie.
Ştii ce-i mai rău? Ştii ce mă enervează şi mai tare? Că nu lupţi, frate! Că nu te mişti de-aici! Că nu te tragi de mânecă să îţi revii! Ce naiba?! Că îmi tot spui de luni bune că nu ţi-e tocmai bine!”

„- Ştiu ce vrei să-mi explici..off! Te cunosc atât de bine..! Doar că eu strig „ajutor” acum..! Ajutooor..! Lasă morala şi întinde o mână cu soluţii în situaţii de criză!!
Eu cred c-aşa-i prieteneşte şi mai mult decât să foloseşti tonul ăsta țâțos şi inutil.. Ce naiba mă fac?! Cum să procedez? Ce să schimb? Cum să-i aduc reîntoarceri de sentimente iubiroase? Cum să-l trezesc din visul lui actual de viaţă minunată trăită minunat doar fără mine?
C-aşa pare că vrea.
Să nu mai fim, să fie el şi să fiu eu.
Doi oameni separaţi de statutul nostru de-mpreună!
Păi ştii ce face lately?!? Ai idee ce-mi face şi cam ce mă obligă să suport?
Ba şi mai mult, să înţeleg?
Vrea să fiu o soţie aşa de cea mai extraordinară, încât să accept să fie el mereu departe de casă. În delegaţii permanente să stea el plecat. Păi ți se pare firesc?!? Zi și tu..!
Că..cică i s-a schimbat şefu’ şi are acum noi atribuţii în firma de rahat în care muncește.
Atribuții de însoţitor al străinilor prin cluburi, la cine târzii trebuie să fie tot el prezent mereu, la naiba..!..în plus, ce crezi?!?
Are datoria mai nou de a aduce şi hostesse pe la meselor lor..!
C-aşa-i şi normal, de altfel..căci aia vin pe-aici să se distreze.
Iar el e entertainer de alalteieri.. asta pe lângă delegaţii, repet!
Pleacă câte cinci zile din şapte.
Câteodată şase.
Nici nu-ţi imaginezi ce coşmar trăiesc, Adina! N-am spus nimănui până acu’, de jenă.
Ruşine că am ajuns aici, ruşine că m-am lăsat minţită și manipulată atâta vreme…”

„- Doamne fereşte! Dar cum, măi, să nu ne spui?
Dar de ce să stai tu încărcată cu atâtea lucruri nevorbite?
Dar..nu mai are importantă, de fapt!
E bine totuşi că na!..astăzi te-ai deschis! Rezolvăm, stai liniştită. Găsim soluţii. Aranjăm treburile cu siguranţă, ai încredere..cum trebuia să ai demult. Deci, hai să scriem ecuaţia cum trebuie..câte necunoscute-avem?”

„- Mai doriţi ceva? Un pahar de vin? Două? Unul roşu, unul alb?
„- Perfect, da! Mulţumim..!! Ah! Şi dacă aveţi un pix şi-o foaie?! Se poate?”
„- Sigur!”

– Bun, fii atentă!
Prima eroare în care te afli: întoarcerea în trecut.
Dorinţa/nevoia must have-ul tău de clipe trecute frumos şi fericit, petrecute împreună într-un trecut îndepărtat în care pare că te laşi ancorată în imaginaţie şi în retrăiri şi în vis de voi doi.
Uită asta.
Uită cu totul, dacă vrei să nu fii şi mai dezamăgită, şi mai supărată şi mai fără speranţă de-aici încolo..”

„- Ce vrei să spui? Spui că divorţează? Că ni s-a terminat timpul împreună? Că are pe altcineva? Ştii ceva şi nu-mi spui?!? Dar te rog, te rog din suflet, zi-mi cinstit tot. Tot ce nu ştiu eu şi ştii tu ori voi ori toată lumea..!”

„- Nu! nu ştiu nimic. Ți-aş relata cu lux de amănunte dacă aş avea habar de ceva..! Sau nu ți-aș spune nimic, căci nu văd rostul enumerării unor detalii ce te-ar face să suferi și mai tare. Ce ți-ar adânci depresia și tristetea și anxietatea. Dar ți-aș bate probabil un apropo care să-ți deschidă ochii.

Te grăbeşti, n-ai răbdare deloc şi-mi pierd ideile..!
Chestia este că trecutul este trecut.
Rămâne trecut, pentru că a trecut..! PamPam!! Nici nu ţi-ar ajuta să dai timpul înapoi, pentru că nu ai mai înţelege momentele trecute la fel și astăzi.
Astăzi eşti alta decât ieri, nu observi?
Astăzi, spre exemplu, începi să-l percepi pe Mircea cu alţi ochi. De fapt și mai exact, ania acum începi să-l vezi cum trebuie și să-l cunoști cu adevărat. Pentru că el nu s-a schimbat major de ieri, tu te-ai schimbat doar.
Eh..! Uite..! Tocmai de aceea, este important să trăieşti în prezent şi să gândeşti la viitor..pentru că sexul pe care-l ai chef azi, diferă de ăla de ieri.
Azi gâdili deja altfel simţurile, altfel ţi-e şi iubirea astăzi, tot altfel îţi este şi încrederea în tine, ori în voi, altfel percepi, altfel gândeşti, altfel manifeşti. Aşa şi Mircea, firește!”

„- Da, şi?”

„- Păi da, și..fă-ţi tu încetişor în linişte, o listă cu problemele ce te frământă lately.
O listă cu ce te supără şi ce te face să suferi şi să plângi, o listă cu ce vrei în continuare să se-ntâmple în cuplul vostru, o listă cu ce-ţi lipseşte acolo şi ce-ţi place tot acolo.
Încearcă să-ţi aminteşti ce anume exact te-a determinat să intri în starea asta de apatie, care a fost factorul declanşator.
Apoi, gândeşte-ţi toată experienţa cuplului, cu cele multe bune şi cu cele câteva mai naşpa..hahahah..și vezi exact ce îţi lipseşte. Vezi exact ce ţi-a lipsit mereu şi ai preferat să treci cu vederea..vezi cum şi de ce şi în ce mod şi-a manifestat iubirea de tine Mircea în trecut, atunci când îl credeai, şi observă apoi ce nu mai manifestă acum, când nu-l mai simţi al tău.”

„- Nu ştiu ce să zic..nici nu mai ştiu ce metodă să aleg să mă înţeleg şi apoi să ies din criza asta de cuplu în care ne bălăcim naibii de atâta vreme..fac astea, o să-ncerc, dar nu cred că mă ajută. Dar fac, o să încerc…”

„- Şi râzi, femeie! Amuză-te! Îmbracă-te! Machiază-te..! Că zici că nu mai trăieşti viaţa!! Ţi-am şi uitat mimica veselă..eşti numa’ cârcotaşă, mereu acră şi destul de des și neprezentă când ne vedem în grup.
Hai să ieşim în week-end..vrei??”

Am mai stat vreo două ore la taclale.
Într-un final, am clacat..muream de oboseală, picoteam de somn.
Căscaaam într-una, de-mi era şi jenă de Carina care tot mai avea ceva de adăugat la tristeţea ei şi la bocetele ei pe care-mi venea să i le şterg cu mopul de tot şi pentru totdeauna din memorie dac-aș fi avut vreo putere zeicească…!
Trăia singură în doi, ea, asta făcea de fapt.
Se mințea că trăieşte o poveste de dragoste, când ea de fapt trăia un coşmar de ne’iubire împărtăşită.

Mereu am crezut că fiecare dintre noi vedem şi desenăm şi colorăm realitatea noastră în culori proprii. Ne inventăm nuanțe.
Mereu am avut senzaţia că avem puterea să vedem cum suntem noi înconjuraţi de fluturi multicolori ce ne dansează fericirea, care ne entuziasmează bucurii pe care numai noi ştim să le bucurăm într-un anume mod, aparte, cum numa’ nouă ne există.
..și când colo, să fim înconjuraţi de molii care ne ucid strat după strat, încet și sigur, fix cum observă restul toți ce stau pe lângă noi.

Mai întotdeauna am gândit că doar prezentul are valoare în adevăr despre noi, că doar prezentul ne trebuie să ne existe în statut de realitatea a mea. Prezentul privit prin ochelari, dacă vederea ne este mioapă.

Şi ştii de ce? Pentru că am observat în timp pe lângă mine, oameni ce uită să se mai privească prin profund, oameni ce şi-au văzut dorinţa împlinită, iubirea găsită hotărându-și-o apoi eternă, fericirea a luat şi ea astfel contur..şi s-au mulţumit că le-au avut în braţe pe toate cele astfel, trăind mai departe doar cu senzaţia de linişte şi pace şi armonie şi bucurie şi cuplu şi dragoste.
Ce nu mai sunt. Ce nu le mai respiră.
Ce li s-a ofilit.
Au prins şi mucegai de cele mai multe ori.

Nu mi se pare firesc să rămâi ancorat în amintiri de bine, ci mai degrabă să continui să fabrici amintiri noi, tot mereu noi cu tine cel de azi. Care poate că nu mai eşti fericitul împlinit de ieri.
Care poate nici măcar ieri, nu prea aflasei despre tine cum că trăieşti un compromis doar! doar atât..! De fericire!

Eu mereu stau şi mă gândesc despre mine azi. Ce-mi lipseşte din ieri?
Ori..ce vreau în plus mai mult decat mi-am dorit ieri?
Pot înnoi c-un strop măcar, fericirea mea de astăzi?
Ori ajung să mi-o îmbolnăvesc pe veci?
Cronicizând nefericirea?!

Vorbeam aseară cu o prietenă bună vizavi de subiectul abordat ieri, despre faptul că eu nu resimt negativ zilele ce-mi trec viaţa; iar asta pentru că viaţa mea nu se trece, ci se trăieşte din plin!

De ce-aş plânge faptul că am mai trăit un pic și astăzi?? Ori că am mai trăit un an?
De ce să mă gândesc că..am mai pierdut o zi sau zece, şi să nu gândesc că dimpotrivă, mi-am câştigat o mie?!?

Din vorbă-n vorbă însă cu prietena mea insomniacă cum nu mă dezic c-aș fi și eu, m-am regăsit aseară eu un pic și printre cei ce se întristează când observă cât de repede se curg orele din viaţa noastră.

..și ştii de ce m-am regăsit și eu pe-acolo?

Uite pentru faptul că povestea noastră, a fiecăruia dintre noi, nu este întotdeauna aşezată pe o curbă fericită, ascendentă, numai cu bine presărată.
Mai păţim şi situaţii când ne confruntăm cu momente dificile, astfel experimentând tot soiul de traume şi suferinţe şi lacrimi şiii..transformări, schimbări în noi.

Când ajungi într-un astfel de moment crucial de viaţă, ți se produce un soi de maturizare bruscă, te zgudui din toţi pereţii interiori ai cămăruţelor din suflet, șiii astfel, fix tot atunci, pierzi și idealismul ce te reprezenta.

Îți pierzi magia.
Îţi uiţi inocenţa, arzi o etapă importantă şi naşti din tine un alt om.
..un om adult, o persoană care devine conştientă de responsabilităţi de sine pe care nu le conștientiza cum trebuie, un matur care uită desprea-un zâmbet şi fericire şi speranţă şi dragoste şi împlinire.

Atunci când păţim asemenea calvar, se nasc și-apoi ni se amplifică, tot felul de conflicte prin năuntrul nostru.
..care ne macină, ne bulversează, ne întreabă, ne răspund șovăitor, căci nimic nu mai știi a-ți fi sigur, cert, al tău.
Și tot atunci, ne simţim pierduţi, rătăciţi prin noi, bâjbâind printre ceilalți, nu ne mai recunoaştem nici prin oglinzile sufletului nostru de ne-am arunca privirea.

Ne simţim fără identitate. Ai nimănui.
Ne simţim singuri şi însinguraţi, resimţim apoi nevoi de liniște și solitaritate şi de timp mult petrecut de noi numa’ cu noi, pentru a reuşi să ne mobilizăm şi să avem curaj din nou să ne lăsăm continuaţi, să ne trăim povestea.
Ne vrem înapoi în lumea unde ne plăcea să existăm cu idealismul nostru cu tot, cu visele noastre despre un LaLaLand perfect şi bun şi cald şi afectuos. Prietenos.

Nenumărând cum trece timpul, probabil că da! și de aceea, nu am niciun regret..ţi-am spus asta şi ieri de altfel.
Dac-ar fi s-o iau de la capăt, aș face totul iar la fel, identic.
Mereu mi-a plăcut cum trec clipele mele, întotdeauna am spus că NU aş schimba nimic din timpul meu de până azi.

..dar uite că azi, aşșș..rectifica un pic: aş spune că tot ce am făcut, mi-a fost util şi folositor şi iubit şi râs şi interesant şi înţelept şi distrat şi părintesc şi..şi..exceptând momentul care m-a obligat brusc şi fără drept de apel să NU mai cred în idealismul meu.
Momentul care m-a învăţat să înţeleg ce-i ăla pragmatism, care m-a determinat să înţeleg că nu toţi oamenii îţi vor greşi mereu numa’ involuntar, că uneori le place să rănească, momentul care m-a convins că mi-ar prinde bine un pic de maturizare în detrimentul inocenţei copilului ce mă obişnuisem să mă strige.

Nu mi-ar fi trecut mie atâtea prin cap, dacă nu vorbeam aseară cu prietena mea despre faptul că nu înţeleg ne’bucuria vieţii ce le trăieşte permanent prin suflet unor oameni ce au uitat să mai zâmbească.
Ori care n-au zâmbit vreodată.

..dar discutând aseară cu ea, mi s-a părut cu totul altceva mult mai de neînţeles decât aceasta.
Şi totodată mai nedrept.
..faptul că eu mă gândeam, mă scormoneam prin creier argumente, explicaţii, tot felul de metode de convingere, care să-i ajute pe alți oameni să hotărască la modul categoric că viaţa e mișto doar dacă ți-o trăiești, și nu atunci când o tot plângi.
..că viaţă înseamnă optimism, speranţă şi iubire şi copii născuţi din noi care vor naşte la rândul lor nepoţi din ei, care ne vor bucura apoi pe noi şi-n ultima etapă din anotimpul vieţii noastre.

Dar ei? Ce mi-au făcut ei mie??..Acești oameni triști, mereu nemulțumiți??!

Doar mi-au ucis idealismul.

Șșșttt!! Exagerez fireşte, lasă-i să creadă-aşa! Poate-i conving văzându-mă atât de altfel, așa de diferită înspre negativ, poate observă ei atunci, cât de ne’bine este-n liga lor.

Oricum..idealismul mi se-ntoarce, se va trezi curând.
A aţipit un pic și el; și doar atât.
Era oleacă obosit.
Cheeeeers!!