Interviu cu un bărbat

Interviu cu un bărbat despre femei, copii, despre relații de cuplu.

Vorbim astăzi despre importanța implicării tatălui în educaţia copiilor săi, despre rolul său în construirea personalităţii adultului ce va deveni din copil mic un om mare..totodată vom discuta despre relaţii de cuplu, din punctul bărbatului de vedere.
Interviu cu un părinte, optici de viaţă de cuplu din punct de vedere masculin. Reale şi veridice.
Interviu cu Ioan Pârvulescu, prieten virtual Pitch Me Now.

–Pentru a şti unde să te încadrez şi în ce direcţie ne va urma discuţia de astăzi, încep prin a te-ntreba dacă eşti adeptul căsniciei, al parteneriatului pe termen lung, sau dimpotrivă, consideri că statutul de bărbat singur îţi este mult mai potrivit?

• Mă încadrez, din fericire, în general, în normalitate.
  Deci sunt categoric convins că doar în cuplu se întâmplă lucruri care te ajută să evoluezi, să ai un echilibru emoţional, încredere în tine etc.
  Cred de asemenea, că trăind în relaţie de cuplu, având familie, iubind.. trăieşti liniştit şi destins. Altfel am senzaţia că am trăi doar alergaţi, în continuă mişcare. Ceea ce nu ne-ar ajuta în niciun fel pozitiv.
  Bărbatul singur nu stă singur pentru că aşa îi place lui să trăiască burlac. Şi de aceea el va fi tot timpul aglomerat şi fără timp liber disponibil pentru linişte sufletească dacă n-are parteneră. Pentru că va tot căuta femeia ce i se potrivește.
  Vorbesc la modul general acum, nu mă refer la situaţii rare sau ciudate.

–Eşti căsătorit? Şi dacă da, aveţi copii?

• Da. La ambele. Avem un băieţel simpatic de 13 ani. Sunt şi fericit în căsnicie, mă consider împlinit din punctul acesta de vedere.

–Mă bucur s-aud asta. Chiar foarte tare!.. pentru că-mi place să discut cu oameni şi despre oameni fericiţi.
Aş intra un pic în intimitatea ta sentimentală de cuplu, dacă-mi permiţi intruziunea..şi te-aș întreba dacă simţi că şi soţia ta este la fel de fericită cu tine împreună? Şi dacă da, cum manifeşti iubirea către ea pentru a-i conferi linişte şi stabilitate şi încredere?

• Cu siguranţă suntem ambii foarte fericiţi. Ne iubim de când ne ştim.
  Cum s-o manifest altfel, decât având grijă să mă simtă acolo pentru ea în orice situaţie şi oricând?!
  Nu sunt însă o persoană foarte caldă cum şi-ar dori, din păcate, dar compensez cu altele.
  Nu uit că o iubesc şi nici să o iubesc, concluzionând. Nici ea nu uită niciodată.

-Cât de important crezi că este, în reprezentare proprie, rolul tatălui în creşterea copiilor săi, totodată în formarea de principii sănătoase de viaţă? În conturarea personalităţii?

• Rolul tatălui este esenţial cum de altfel, este şi al mamei. Nu aş minimaliza rolul niciunuia dintre cei doi. Ambii părinţi trebuie, sau cel puţin aşa ar trebui să fie la modul ideal, să-şi asume responsabilităţile creşterii copiilor lor.
  Să-i înveţe cât mai mult din ceea ce ştiu ei, să le explice experienţe proprii prieteneşte, să-i ia în considerare şi nu să-i ignore des.
  Să le arate afecţiune, pentru că în mod cert o simt şi-i iubesc necondiţionat enorm, cum numai părinţii pot iubi. Mulţi neglijează treaba asta cu latura afectivă şi-şi cresc copii într-un stil rece, milităresc, ceea ce nu-i în regulă deloc pentru aceştia în viitor.

–În altă ordine de idei, ţi se pare necesar să te implici activ şi interesat în explicaţii corecte despre sexualitate? Cum îi explici, fiului tău , spre exemplu, sexul? Ce-i vei spune despre el când te va întreba chestii?

• Îi spun deja, pentru că m-a şi-ntrebat una alta..:) Îi spun adevărul, dar n-aş extinde aici foarte mult subiectul exemplificând, că poate nu-i convine să fac public secrete și întrebări de-ale lui.
  Altfel, cred că-i esenţial pentru copii să aibă de la părinţi şi o educaţie sexuală. Să dea răspunsuri dacă primesc întrebări. Chiar am văzut că ai scris şi tu despre asta..că de aici te-am şi abordat pentru interviu. În plus, am vrut să întăresc şi încrederea ta în existenţa dragostei în cuplu, în cupluri ce pot fi compatibile şi împlinite. Există. Eu sunt unul dintre ele.

-Şi foarte bine ai făcut! În ultima vreme chiar observ prin jur numai cupluri plânse, care trăiesc în conflict, care divorţează. Chiar aveam nevoie şi de-un exemplu pozitiv, zic.
Revenind la oile noatre..că tot am adus vorba..se spune cum că, în genere, copiii au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă a sinelui, să simtă dragoste şi nu război între părinţi.
Tu ce zici, eşti în acord cu teoria asta?
În aceeaşi ordine de idei, eşti de părere să continui no matter what, un parteneriat cu mama copilului tău? Chiar dacă nu mai simţi că ar mai fi iubire? fiind în beneficiul copilului acest lucru, datorită faptului că ai sentimentul cert că pentru cei mici este mult mai puternic un şoc emoţional ce categoric, că se ntâmplă în cazul divorţului între părinţi?
..sau e mai bine, tot categoric pentru copii, să desfăşuraţi o separare dacă nu mai există afecţiune, înţelegere, bunăvoinţă şi dragoste în relaţia de cuplu prezentă?

Separare, fără doar şi poate. N-ai ce să continui dacă simţi că vrei altceva şi nu mai există completare reciprocă şi sentimente afective puternice.

–Ce metode folosim pentru a explica argumentat şi înţelept, situaţii de viaţă greu de înţeles pentru un copil aflat încă la o vârstă imatură ?

• Prin exemple adaptate vârstei lui copilăreşti. Îmbrăcând explicaţia în poveste amuzantă, uşor de ţinut minte şi care să nu lase foarte mult loc de interpretare. Şi întotdeauna să fim convinşi că a înţeles exact ce-am transmis şi că nu a perceput ceva eronat.
  Consideri că factorii de stres cotidian afectează în vreun fel, prin manifestare de iritare a noastră, psihicul copilului? Te-ntreb pentru că, în general din ce am citit cel puţin, cei mici au deseori tendinţa de a se considera vinovaţi de tot ceea ce simt ei în familie a fi negativ..

–Cu siguranţă afectează dar, din păcate, nu putem întotdeauna să menţinem un echilibru al emoţiilor şi al stărilor.
Eu încerc să mă scuz mereu dacă am vreo izbucnire de moment necontrolată. Nu ştiu însă dacă reuşesc întotdeauna.

..Cam atât am avut de întrebat astăzi. Ai să mă întrebi şi tu ceva pe final de interviu??

• Am o curiozitate, da.

–Hahahah..! Serios? Hai spune-o atunci!

• Am observat la tine, citindu-ți blogul, o deschidere aparte către oameni în general. Chiar și necunoscuți. E construită sau genetică? Cum mi-ai răspuns pe fb când ţi-am scris, spre exemplu..dar și în comentariile de la postările tale..

–Mi se spune des…:) Asta pentru că vorbind cu oameni, în special când sunt mai însinguraţi sau pesimişti ori trişti..dacă în situaţiile acestea reuşesc să le ridic moralul cât se cât, îmi conferă o mulţumire sufletească şi mie personal.

Probabil că de aceea îmi şi este atât de uşor. Dar nu-ţi închipui acum că-mi ofer umărul pentru oricine vrea să plângă..nu! Doar acelora de la care simt empatie şi un o vibraţie pozitivă.
Sper că am fost suficient de explicită..:) ..și mulţumesc mult pentru interviu!

• Eu îţi mulţumesc, Adina!

• 09 septembrie 2015
• Interviu