Știu că… pentru nimic nu e târziu, niciodată,
aș fi îngerul ce pentru tine-mbracă rochie albă,
ca fiecare zi să ne fie magnifică sărbătoare,
în furtunile negre să ne putem fi unul altuia soare.
Cu tine, sunt convinsă că pot alunga teama,
știu că iubirea noastră e șansa de a ne dovedi
ceea ce știam, dar de curând ne-am dat seama
că am căzut în capcana dependenței de-a iubi.
Capcana-n care inimile noastre vorbesc un dialect,
ce pentru alții, poate-i necunoscut sau poate defect,
unde cerul, fără tine, ar fi de-un gri acerb și imens,
fără stele ce-n zilele toride strălucesc atât de intens.
Eu, fără brațele tale calde, aș fi tremurândă,
aș fi, probabil, mireasa ostilă a singurătății,
de buzele-ți ce-mi măsoară trupul, sunt flămândă,
aș arde și m-aș preschimba-n cenușa eternității.
Cu tine, sunt copacul solemn din a ta grădină,
tu, gardul din jurul meu, ce-mi cântă-n surdină.
Altfel, curtea ar fi goală, pe o străduță pustie,
și-n inima mea ar poposi mereu toamna târzie.
Fără tine, eu aș fi doar un involuntar prizonier
ce pornește pe străzi la vânătoare de umbre,
luminii din ochii tăi, mereu i-aș fi braconier,
iar inima mi-ar bate în bătăi lente și sumbre.
Cu tine, eu văd doar inimi ce credință-și jură
mă simt de parcă din moarte m-aș fi întors,
în fața lanțurilor durerii îmbrăcat-am armură
ca lumea să nu mi se mai pară cu susu-n jos.
Leave a Comment