Adina  Banea

Între ariile în care ţara noastră s-a bucurat de cel mai însemnat respect, stă şi muzica, după cum artişti de geniu de la George Enescu la Eugen Doga ne-o amintesc prin sublimul compoziţiilor lor. Astăzi, stindardul este dus mai departe de artişti ca Tudor Andrei, absolvent la Royal Academy of Music din Londra şi prim-solist al Operei din Viena.

– Cum s-a născut dragostea ta pentru vioară şi când ai perceput-o drept o chemare?

– Venind dintr-o familie de muzicieni: mama, Camelia Andrei, flautistă şi tata, Dorel Andrei, profesor de vioară, muzică m-a înconjurat de când am văzut lumina zilei. Acultam muzică cu o deosebită plăcere, asistam la lecţiile părinţilor mei cu elevii, cântam din gură, încercam să imit violoniştii, abia scoţând unele sunete din vioară. Tatăl meu are multe discuri, benzi magnetice şi casete cu violonişti, pe care le ascultăm.
La vârstă de 6 ani şi jumătate am început serios studiul viorii, dar bineînţeles că până la vârsta de 10 ani, nu am simţit plăcerea de a studia zilnic. Voiam să mă joc mult, cât se poate de mult. Am avut apariţii pe scena locală imediat după ce am început să cant la acest frumos instrument, iar din clasa a 5-a pe scenele naţionale. Atunci a fost momentul când am realizat ce frumos este să fii capabil de a bucura publicul şi mă simţeam minunat în momentele actului creator.

– Ai studiat vioara la Royal Academy of Music, pregătirea ta purtându-te ulterior spre Viena. Ce mentori ţi-au influenţat arta şi cum simţi că te-a format contactul cu două epicentre ale muzicii?

– La vârsta de 19 ani, după ce am studiat în România cu profesori minunaţi, violonistul român Remus Azoitei m-a invitat să susţin examenul de admitere la Royal Academy of Music din Londra, pentru a studia cu dumnealui.
Ţin minte şi acum momentul când domnul Azoitei a apărut în viaţa mea. A fost trimis de Dumnezeu. Aveam nevoie de o altă cale în muzică, de o altfel de cunoaştere şi înţelegere şi era exact momentul când simţeam că trebuie să absorb muzica din alte locuri. Să am contact cu muzicieni din toată lumea, de la care să învăţ. Aşa am ajuns la acea instituţie de prestigiu unde am studiat 5 ani. Remus Azoitei m-a luat sub aripa dumnealui şi mi-a fost profesor, prieten, tată şi uneori sprijin material. La Royal Academy of Music, am avut totodată contact şi cu alţi profesori şi studenți din diferite colţuri ale lumii, de la care am învăţat, făcând muzică împreună.
Viena a venit în alt moment când nu eu, ci domnul Azoitei simţea că am nevoie de noi experienţe în formarea mea ca muzician şi m-a trimis cât mai departe de Londra, dar tot în Europa. Şi Statele Unite ar fi fost o soluţie, dar deja nu mai aveam răbdare să iau din nou în piept, un sistem scump de taxe de studii, sau goana după burse pentru a studia în acea ţară.
Prin doamna Aliz Kosza, l-am cunoscut pe minunatul profesor şi om, Josef Hell, membru al Filarmonicii Vieneze şi Profesor la Universitatea de Muzică din Viena. Într-adevăr, dumnealui a fost o schimbare de macaz în viziunea mea de până atunci a cântatului la vioara. Dumnealui a pus degetul pe nişte răni şi a scos din mine o frumuseţe a expresiei pe scenă, pe care încă nu o descoperisem, dar ştiam că trebuie scoasă la lumina neapărat! Josef Hell a ştiut unde să fie ferm, ca apoi eu să îmi găsesc calea spre un alt nivel de simţire a muzicii şi a scenei.

– Cum consideri că se savurează muzica clasică, având în vedere că fiecare opera cunoaşte nenumărate interpretări?

– Una din căi poate fi ca omul să îşi deschidă sufletul şi să vadă ce se întâmplă când ascultă o anumită lucrare muzicală, ce îi transmite acea muzică sau interpretare..Alteori, anumite compoziţii intră ele în viaţa unora dintre noi, fără să vrem şi apoi le iubim la nebunie.

– Cum poate fi dezvoltată dragostea faţă de muzica clasică, având în vedere că iubirea pentru această artă este adesea inhibită de anumite viziuni elitiste ce-i ascund frumuseţea?

– Aşa-zisa viziune elitistă, nu împiedică pe nimeni să ajungă în sala de concert sau să asculte la radio muzică clasică. Nimeni nu va fi “înlăturat” încercând să cunoască muzica clasică. Într-adevăr, este un cod, să spunem, al vestimentaţiei, al conversaţiei sau a locaţiilor unde să desfăşoară concertele, acest lucru inhibă multă lume. Pe de altă parte există un curent deja extins în toate colţurile lumii de a face muzică şi de a o prezenta în locuri neconvenţionale şi în maniere neconvenţionale. Eu unul, îndrăgesc noutatea în muzica clasică.

– Eşti laureatul unor prestigioase concursuri, fiind distins cu premiul întâi în cadrul competiţiei internaţionale al Academiei de Muzică Niccolo Paganini din Genoa. Cum este trăită şi desăvârşită arta sub presiunea competiţiei?

– La vârsta de 14 ani, când am câştigat acel concurs în Genova, am fost inconştient. M-am urcat pe scenă fără niciun pic de emoţie, am cântat cum am ştiut şi am luat locul întâi. Începând cu vârsta de 18 ani, m-am oprit în a mai participa la concursuri, tocmai pentru că nu îmi plăcea “cantonamentul” premergător de care deja deveneam conştient. Nu îmi plăcea idea de competiţie, dar am un mare respect pentru toţi cei care participă şi sunt sub presiune, este o mare piatră de încercare. Felul meu de a fi, nu îmi dădea voie să mă sui pe scenă şi să am o grijă în plus, care de multe ori dauna mesajului lăuntric muzical, ce trebuia redat publicului, care de fapt era un juriu cu pixul în mână şi priviri scrutătoare. Este umila mea părere.

– Muzica este cea mai iubită dintre arte, fiind savurată liber, prin emoţii, într-o manieră nealterată de informaţie de cei neiniţiaţi în latura sa tehnică, structurală. Cum te poţi lăsa pătruns de frumuseţea sa fără a da curs tendinţei de a o analiza din prisma teoriei muzicale? Ce artişti contemporani sau din alte epoci te ating prin muzică şi versuri?

– Nu îmi pot ierta faptul că nu am o educaţie a muzicii universale. Nici până în ziua de azi nu am ajuns să am un minim de cunostințe despre cei care au scris istorie, cum ar fi Deep Purple, Rolling Stones, The Scorpions, Nirvana, Led Zeppelin. Un minim de cunoştinţe însemnând numele tuturor membrilor, albumele scoase şi anul + câteva informaţii de referinţă sau din viaţa personală a acestora.
De mic, am zis că odată le voi lua pe fiecare în parte şi mi le voi structura în creier, iar azi sunt foarte gelos pe cei care fredonează versurile unor melodii pe care eu nu prea le ştiu..
Când este vorba de alt gen de muzică, chiar nu analizez tehnic, foarte foarte rar, dacă e cazul. Muzica clasică se diferenţiază enorm prin structura de multe alte genuri de muzică, aici vorbind de cele cunoscute, digerate de toată lumea.
Dau drumul la Radio şi ascult…aştept să îmi placă. Dacă nu îmi place schimb postul. Mă uit la ce postează prietenii mei şi ascult, unii îmi recomandă..Aici chiar mă pun în pielea unui începător şi ascult ce îmi prieşte.
Elvis Presley, un mare talent, voce de aur, multe melodii care au pătruns în sufletele noastre, şarm! Freddy Mercury, talent, energie, multe multe hit-uri. Michael Jackson, artistul, entertainer-ul, hipnotizatorul, hit-uri pe bandă rulantă. Byonce este printre singurii muzicieni de calitate în viaţă, care a preluat înaltul standard lăsat de ceilalţi muzicieni! Sunt mulţi, mult prea mulţi artişti care trebuie amintiţi. Amy Winehouse are nişte versuri pătrunzătoare, ea trăind într-un tragic parcă indus de propria ei persoană. Îmi place şi muzica latino…iar din România, pe Holograf şi Direcţia 5 îi consider ca pe unii dintre artiştii care au o carieră longevivă şi s-au menţinut mereu în top, cu o muzică de calitate. Am dat doar două nume, dar mai sunt şi alţii desigur. Paraziţii scriu versuri interesante ? şi câteodată le ascult pe repeat şi tare! Poate se aude până la Palatul Victoria!
Mai nou ascult multă muzică folclorică. Îmi dau seama că o mare parte din istoria noastră ca neam, se află în complexitatea, încărcătura, varietatea şi bogăţia acestor cânturi.

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Sub răbdarea, inspirația, dedicarea și empatia unui mentor în educație fizică și nutriție, nenumărate vieți au fost deviatela 180 de grade de la nesiguranță, apatie, despresie și chiar condiții medicale grave. Am aflat discutând cu Mihai Dragomir, profesor, antrenor fitness, specialist anti aging și autor mecanismele renașterii prin mișcare, ca palier spre sănătate.

– Drumul dvs în sport a început prin practicarea artelor marțiale. Ce lecții legate atât de frumusețea sportului, cât și de dezvoltarea caracterului v-au oferit acestea?

-Sportul pentru mine a însemnat, înseamnă și va însemna VIAȚĂ! De copil îmi doream cu ardoare să aparțin unui club sportiv și să devin asemeni idolilor mei de la aceea vreme. M-am trezit astfel visând pe vocea inconfundabilă care făcea să te treacă fiorii atunci când deschidea culisele unei întreceri sportive de orice fel: fotbal, handbal, gimnastica, etc. Nu aveai cum să nu tresari la auzul timbrului vocal care îți inunda mintea și sufletul plin de dorință nebună de a face parte din acel film, acea poveste.
Vă vorbesc despre marele comentator sportiv domnul Cristian Țopescu.
Este cel care a trezit în mine dorinta nebună de a face sport. Sunt unul dintre aceia care au trăit cu adevărat visul de a deveni campion.
Fotbalul și handbalul primau la acel moment, aveam 11 ani atunci, iar artele marțiale le puteai vedea doar în filme. Fiind în necunoștință de cauză în ceea ce privește artele marțiale în România am fost pus în postura de a alege între sporturile mama din acea perioadă – Fotbalul și Handbalul. Sincer să fiu nu prea m-am acomodat cu cei din fotbal și cu fotbalul în general, simțeam că ceva nu este în ordine iar dupa mai multe inițiative ale antrenorului de a mă ține pe banca de rezerve, am hotărât să fac o schimbare: după circa trei luni am cerut să fiu trecut către handbal. Noroc cu antrenorul Piticul (așa era poreclit maestrul nostru de atunci) în persoana lui Anichei Vasile care m-a făcut să văd și să simt că pot, m-a făcut să cred în mine în ciuda neliniștii pe care o aveam. Dintr-un copil blând, suav și temător m-a trasformat într-un fierbător de cafea – el îmi dădea scânteia iar eu fierbeam, ardeam cu adevărat. În timpul dedicat practicării acestui sport (handbal) am avut șansa nemaipomenită de a participa la un antrenament al bine cunoscutului maestru în arte marțiale, Florentin Marinescu, antrenament de pregătire fizica cu echipa de fotbal a Clubului Steaua București. Aveam o idee vagă la acel moment despre o ramură a artelor marțiale de atunci având șansa să practic cursuri de Tae Kwon Do. Faptul că l-am cunoscut pe Maestru a venit la fix, a fost ca o mănușă pentru mine. Un adevărat Maestru al artelor marțiale care venea într-adevăr cu o abordare nouă pe piață, fapt ce a constituit pentru mine o inițiativă pentru viață și pentru mai departe.

– Cum se manifestă o relație armonioasă cu sportul pentru o persoană al cărei program echilibrează activitatea profesională cu viața socială și cea personală?

-Din punctul meu de vedere dar mai ales după o viață dedicată cercetării și studiului afirm că regula simplă a acestei relații este înțelegerea faptului ca la origine suntem oameni și cei doi factori principali existențiali sunt mișcarea și aportul nutrițional. Pentru a beneficia de un mod de viață echilibrat și sănătos, așa cum toți ne dorim, prioritar este aspectul nutrițional care să ocupe o pondere de 80 % iar mișcarea o pondere de 20% în viața noastră. Regula simplă se poate obține doar prin conștientizare (importanța primordială a noastră, a organismului uman), așadar un proces prin care putem să ne asigurăm de sănătatea și buna funcționare a noastră pe mai departe.

– Cum poate fi acționată despărțirea față de sport, ca urmare a unor varii decizii de viață sau a unor conjuncturi nelegate de voința persoanei ce-l practică, astfel încât organismul să nu perceapa schimbarea drept un șoc?

-Ca să putem înțelege acest fenomen avem nevoie de o cunoaștere mai profundă a informațiilor reale și corecte despre sport (lăsând la o parte voința practicantului unui sport, aspect care într-adevăr poate reprezenta un factor important în atingerea unui nivel de pregătire ridicat) trebuie să înțelegem importanța rolului specialistului în materie de sport. Dacă am cerceta cu atenție o să observăm că sportul la origini are ca fundament competiția, întrecerile de tot felul stând la baza relațiilor interumane și culturale atât la nivel național cât și internațional. Mai mult decât atât nu realizăm faptul că indiferent de opțiunea sau alegerea pe care o facem, atât pentru noi cât și pentru copilul nostru, aceasta se dovedește a fi tocmai nepotrivită și ca și consecință se poate manifesta printr-un șoc atât la început, pe parcursul practicării cât și la despărțirea de sport. Aud foarte des oamenii spunând că au făcut sport de performanță, dar câți realizează că de fapt o mare parte au pierdut o groază de timp prețios din viață făcând o alegere nepotrivită, deoarece nu au avut o finalitate concreta … Este extrem de importantă alegerea unui sport în funcție de aptitudini, care trebuie depistate de un specialist, din timp, pentru ca pierderile să fie cât mai mici și beneficiile cât mai mari. Elementul cheie este acțiunea corecta prin alegeri personalizate și nu a unei acțiuni de masă (cu mulțimea). Trebuie lămurit ce înseamnă mișcarea și ce înseamnă sportul. Sportul este o formă de joc competitivă în care există o strategie proprie și complexă după care se desfășoară pregătirea și antrenamentul pentru a putea concura cu alți sportivi, echipe, cluburi sau federații. Aici toți cei înscriși fac același lucru, se antrenează toți la fel, nu există personalizarea sau individualizarea formei de antrenament. Dacă ai aptitudini pentru acel sport atunci ai șanse pentru mai departe. Nu ai aptitudini atunci execuți antrenamentul după propriile posibilități și dotări… Educația fizică este o formă de mișcare ce s-a dezvoltat în școli și instituții și care a avut rolul de a pune în mișcare corpul uman prin diferite tipuri de execiții de gimnastică și stretching. Nu trebuie confundată educația fizică cu sportul – nu sunt același lucru. Toți vor să facă sport dar trebuie să își dea silința să înțeleagă mai întâi ce înseamnă fiecare (educație fizică și sport) și diferențele existente, asta înainte de a face o alegere pentru ei sau copii lor. Educația fizică este cea menită să asigure minimum de conduită pentru întreținerea corporală și menținerea sănătății, și nu sportul așa cum cred cei mai mulți. Sportul înseamnă aptitudini, competiție, performanță. Nu toți cei care acced în sport ating aceste culmi, nu toți pot ajunge performeri, nu toți ajung campioni. Trebuie să vă treziți și să ieșiți din această standardizare, desprinzându-vă de strategiile impuse, păcălitoare. Puteți face pasul către viața reală, găsindu-vă propria indentitate și trăind cu adevărat.

– Pregătirea pe care o oferiți vizeaza inclusiv dimensiunea psihologică. În acest sens, care sunt principalele blocaje ce impiedică dăruirea unei persoane față de sport și ce schimbări remarcați odată ce această relație este închegată?

-În pregătirea pe care o ofer am demonstrat în nenumărate ocazii și cazuri că potențialul psihologic reprezintă cheia succesului și poate avea dimensiuni infinite. Exercițiul, continuitatea, perseverența și prefecționarea îți pot îmbunătăți categoric capacitățile motivaționale atât în sport cât și în viață. Așadar dincolo de bagajul genetic, blocajele care ar putea împiedica deschiderea unei persoane față de sport și de mișcare pot surveni în necunoștiință de cauză, din informații eronate, din neprofesionalismul de care dau dovadă acele persoane care sunt puse să-i învețe pe alții sau să le ofere cunoștințe din experiența lor. Acestea neavând experiența practică de comunicare și pedagogie în domeniu, nu sunt capabile să-i facă pe subiecți să înțeleagă fenomenul din punct de vedere psihic și astfel se produc acele blocaje care îi fac pe receptori să își piardă interesul vis a vis de fenomenul sport sau cel de mișcare. Iată deci că este de extremă importanță existența profesioniștilor care trebuie să dețină și să îndeplinească o multitudine de abilități profesionale, precum cea de pedagog, psiholog, antrenor, terapeut etc.

– Principalele aspecte ce inhibă inițierea unei legături cu sportul sunt fie varsta la care este luată această decizie, fie sedentarismul. Cum pot fi contracarate aceste prejudecăți și cum este introdusă inspre sport o persoana care a facut aceasta alegere, fara a o descuraja?

-Așa cum am menționat de fiecare dată, principalele aspecte ce inhibă inițierea unei legături cu sportul și miscarea nu sunt neapărat vârsta și sedentarismul, ci modul prin care se implementează și se explică, se predă și se traduce … dacă vreți mai simplu …modul prin care se oferă informația, calitatea ei și practica. Este adevărat – cu cât vârsta este mai fragedă cu atât avem posibilitatea de a explora cât mai mult relația directă dintre organismul uman și fenomenul mișcare. Dar la fel de adevărat este și faptul că indiferent de vârstă, și chiar dacă te afli la stadiul de sedentar, nu constituie o problemă inițierea unei legături cu sportul sau cu mișcarea atâta timp cât acest fenomen este dirijat de un profesionist. Indiferent de cât de bune sunt informațiile și cunoștințele pe care le oferim subiectului, fără ca metoda aleasă să fie optimă, aceștia nu vor înțelege și percepe cu mintea lor fenomenul și nu vor putea fi atrași niciodată de o asemenea conexiune și mai ales, ea nu va fi una de durata. Experiența și practica stilului de viață pe care l-am creat au demonstrat clienților mei că se poate chiar și mai târziu, decât niciodată.

– Implicarea dvs în dezvoltarea unui stil de viață sănătos se axează inclusiv pe nutriție, zonă sub care ați scris lucrări și ați conceput meniuri, în care dincolo de a crea rețete, ați supravegheat și structura ingredientelor. Spre ce concluzii v-a purtat acest interes?

-După cum am mai precizat în nenumărate rânduri acest subiect este unul foarte sensibil pentru dimensiunea sa necunoscută și mai mult decât atât pentru importanța vitală adusă existenței noastre. De aici și marea confuzie creată special de anumite persoane foarte importante din emisfera puterii globale. Alimentația fiind elementul de bază, vital pentru întreaga omenire, se află ca și subiect pe un teren minat. Este dacă vreți punctul cel mai sensibil la care omul a fost, este și va fi atins. Nimic nu este mai important în lume decât alimentele. Descoperindu-se acest lucru s-a creat un fenomen de manipulare al maselor devenit astfel cea mai importantă armă din cate au existat. Se spune că suntem ceea ce mâncăm. De-a lungul carierei mele am studiat, cercetat și aprofundat aproape tot ce este existent la nivel de cultură și educație în acest domeniu dorind să beneficiez de o cât mai bună și mai exactă cunoaștere a elementelor nutriționale de bază aflate la îndemâna noastră, care să asigure un aport nutrițional suficient și care să acopere necesitatea funcționării optime a organismului pe tot parcursul existenței lui. Am întâlnit și parcurs o multitudine de studii și cercetări (mai mult sau mai puțin elocvente), am ascultat opiniile mai multor specialiști și oameni de succes, am colindat departe în lume pentru a putea percepe, înțelege și cunoaște atât nivelul de cultură și civilizație cât și tradițiile și elementele de bază nutriționale ale acelei culturi dar paradoxal, nimic din tot ce am întâlnit nu a putut să definească în mod veridic calea cea bună de urmat. Concluzia mea este că secretul stă la baza moderației pe care fiecare trebuie să o aplicăm în ceea ce privește viața de astăzi. Multitudinea de alimente apărute, inventate peste noapte, care fac mai mult rău decât bine, de care în esență corpul nostru nu are nevoie, sunt făcute special să creeze dependență.

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Pe măsură ce discuți cu Eliza Ene-Corbeanu îți sunt confirmate cele mai nobile virtuți ce ar trebui să ghideze profesia unui avocat: iubirea pentru dreptate, etica, înțelepciunea și profunzimea perspectivei, dăruirea în muncă și în special, empatia. Pe măsură ce o cunoști pe blogger-ul Eliza Ene-Corbeanu îți sunt confirmate însă cele mai frumoase sclipiri ce se întregesc într-un condei cu adevărat savuros și o scriitură de substanță.

– Blogul tău poate fi perceput drept o aventură citadină, o cronică a unor evenimente aparent demne de trecut cu vederea, dar a căror influenţă în formarea unor fenomene poate fi una însemnată. Ce tendinţe ale comportamentului colectiv ai remarcat drept pozitive şi ce atitudini şi gesturi ţi-ai dori să contracarezi prin înregistrarea acestor situaţii ?

– Cei care mă citesc în mod regulat ştiu deja că scriu despre ceea ce mi se întâmplă. Nimic din întâmplările povestite nu e inventat; poate doar puţin stilizat şi presărat cu umor, sau ironie, cum vrei să-i spui.
Deseori, prietenii îmi spun că şi-ar dori să vadă lumea prin ochii mei, pentru că nu îşi explică cum întâmplări, aparent banale, devin subiecte de dezbateri şi uneori chiar pilde.
Îmi place când oamenii reacţionează la temele din fiecare postare şi e remarcabil, cel puţin pentru mine, că se pun ei înşişi în situaţia respectivă şi-mi dau răspunsuri, sau chiar caută întâmplări similare în propriile experienţe de viaţă.
Nu vreau consens general şi apreciere unanimă, aşa că încerc să-i încit cu subiecte tabu sau controversate, de genul bărbaţii îmbătrânesc frumos, femeile doar îmbătrânesc.
Postarea asta a stârnit numeroase critici, la adresa mea, evident, dar, până la urmă, asta mi-am şi dorit.
Ar fi prea mult să sper că pot schimba ceva, dar măcar îi văd cum gândesc şi mă bucur când constat că nu sunt singura care se consideră normală.

– Ce trăsături morale, convingeri şi chiar prejudecăţi găsite la nivelul societăţii româneşti pot sta ca o fundaţie pentru o evoluţie în comportamentul faţă de semeni şi în temperarea înclinaţiei spre indiferenţă şi sfidarea unor norme de convieţuire?

– Cred că fundaţia trebuia să fie solidă şi sănătoasă la începuturi. Acum nu putem vorbi decât de cârpeli, de improvizaţii. Noi suntem un popor căruia îi place să stea în genunchi. Încercăm din mers şi fără prea mare tragere de inima să construim o societate mai puţin viciată.
Cât despre indiferenţă, cred că asta e unul dintre păcatele şi blestemele noastre. Alarmant este când ajungem să devenim indiferenţi chiar şi faţă de propria persoană.
Prejudecăţi avem cu toţii, nici nu s-ar putea altfel. Nu există oameni eminamente buni sau răi.
Ne naştem din prejudecăţi şi colcăim printre ele toată viaţa.
Despre normele de convieţuire societatea modernă ne-a învaţat o lecţie dură. Ca să supravieţuieşti nu trebuie să-ţi pese de cei din jur. Şi aici revenim la prima problema-indiferenţa.
Este ea cheia supravieţuirii şi a evoluţiei? Greu de spus. Mai degrabă a subzistenţei şi a degradării morale şi sociale.

– Eşti recunoscută drept unul dintre cei mai respectaţi profesionişti ai mediului juridic. Din perspectiva valorilor ce ţi-au revelat o vocaţie, cum înţelegi dreptatea în comportamentul nostru cotidian faţă de noi înşine, faţă de semeni şi faţă de societate ca puzzle în care noi stăm drept piese?

– Cum ştii deja, nu-mi place să-mi pun etichete. Îi las pe alţii să o facă, iar dacă respectul de care mă bucur s-a născut din aprecierea celor pe care i-am reprezentat, înseamnă că sunt pe drumul cel bun.
În ultima perioada mă tot revolt în faţa nedreptăţilor pe care le văd în jurul meu. Dar nu-i de ajuns doar revolta mea, dacă ceilalţi nu rezonează la chemarea celor care încă mai cred că se poate face dreptate. Printre care mă număr şi eu…Eu îi zic revoltă în genunchi atunci când mă cuprinde disperarea şi simt impulsuri de resemnare. Important este că îmi revin când mă apropii de marginea prăpastiei şi o iau de la capăt. Zi de zi îmi caut resurse şi mă lupt (cu vorbele pentru că asta am învăţat să fac) şi cred că nedreptatea e doar un accident. Care uneori provoacă victime…

– Blogul tău este de asemenea orientat şi asupra vieţii de cuplu, mediului micro în care ne formăm şi din care ni se formează atât perspective, cât şi comportamente pe care le manifestăm apoi în societate şi în alte relaţii interumane. Care doreşti să fie misiunea cuvintelor tale pe acest plan?

– Nu sunt eu cea mai în măsură să dau sfaturi (mă simt ca o casnică ce se pricepe la toate fiindcă stă toată ziua cu ochii pe televizor).
Dar, prin natura profesiei, interacţionezi cu mii de oameni. Involuntar te încarci cu problemele lor şi devii martor ocular al vieţii lor.
Îmi place să observ tot ce se întâmplă în jurul meu, trag concluzii, învăţ. Şi, dacă mi se pare interesant, împărtăşesc şi altora.
De regulă, la noi ajung oameni care au suferit traume, care o iau de la capăt sau care aleg să renunţe. La tot… De la ei am cel mai mult de învăţat.
Am cea mai mare admiraţie pentru oamenii care au căzut şi au ştiut să se ridice; mi se par cu adevărat luptători.
Important nu este numai să reuşeşti, ci şi să ştii să te menţii, iar dacă viaţa te-a pus la pământ să ai puterea să o iei de la capăt.

– Un credo ca scriitor pare a fi lupta pentru a tempera comportamentele tip clişeu. Cum crezi că pot fi inhibate astfel de tendinţe şi în acelaşi timp, care ar trebui să fie limitele individualităţii într-o societate ce refuză să se debaraseze de aceste alegeri?

– Am citit undeva o glumă care spunea ceva de genul : Dumnezeu ne-a făcut diferiţi, dar când a ajuns la chinezi s-a plictisit.
Uniformizarea, clişeele şi turma mă înspăimântă.
Avem etaloane, toate epocile au avut.
Dar, în prezent, etalon înseamnă imitaţie până la grotesc. Şi de aici apar clişeele.
Cuvântul clişeu a căpătat conotaţii peiorative datorită întinderii şi acaparării a tot ceea ce cândva servea doar ca sursă de inspiraţie.
Uneori am senzaţia că nimeni nu-şi mai doreşte să fie orginal, toţi vrem să fim altcineva.
Ne pierdem personalitatea şi culmea e că ne facem un scop în viaţă din uniformizare.

În ultima vreme refuz să mai citesc literatură contemporană. Am o stranie senzaţie de deja vu, iar în curând toţi scriitorii vor purta acelaşi nume, iar toate cărţile vor avea acelaşi titlu. Pentru că acelaşi conţinut îl au deja.
Am avut într-o noapte un coşmar în care oamenii nu mai aveau nume şi chip. Se diferentiau prin numere (că străzile din New York). Încep să cred că poate n-a fost vis, ci premoniţie…

– Semnalând anumite atitudini şi comportamente incomod de acceptat, generezi inevitabil reacţii extreme. Care au fost cele mai îmbucurătoare dar şi cele mai dezamăgitoare răspunsuri în demersul tău spre schimbarea acţiunilor minore cu un ecou grav?

-În mod paradoxal, reacţiile extreme se nasc din subiecte banale. Oamenii sunt prea preocupaţi de viaţa lor ca să-şi mai facă timp să reacţioneze la teme care au nevoie de analize şi introspecţii.
Dacă înjuri un politican, de exemplu, în 5 minute primeşti sute de aprecieri. E lejer, pricepe toată lumea, toţi simt la fel.
Încerc să nu o fac. Sub aparenţa banalităţii unei scrieri, strecor probleme importante la care vreau să văd reacţii.
Sub masca umorului, surprinzi reacţii nebănuite…

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Un spirit creativ ce s-a impus prin originalitate și profunzime în fotografie, design și strategii de construcție a apariției, Valentina Bălașa Ario se află printre puținii specialiști în imagine care au făcut tranziția spre proiecte educaționale. Lector al Fundației Calea Victoriei și consilier de imagine pentru artiști muzicali, politicieni și oameni de afaceri, Valentina – a cărei viziune a fost recunoscută și încurajată inclusiv de socrul și mentorul său, regretatul artist Sabin Bălașa- ne-a vorbit despre maniera în care pot fi controlate și expoatate eficient influențele sub care se formează stilul vestimentar încă de la vârsta la care se formează simțul estetic.

– Priviți stilul drept emanație lăuntrică sau o manifestare modelată de informație? În această ultimă situație, cum mai poate fi conturată identitatea sub avalanșă de repere proprii unor stiluri necongruente, un fenomen diferit de alte epoci, ce erau marcate de o estetică singulară?

– Stilul este o manifestare a ceea ce suntem, este rezultatul preferințelor noastre, este o formă de exprimare a personalității noastre. Stilul personal se transformă odată cu evoluția noastră și poate fi influențat de elemente din exterior.

– În activitatea dvs de lector implicat în educația vestimentară, în exprimările încă nealterate ale copiilor și adolescenților, care sunt principalele abordări contrare ideii de eleganță, direcții pe care individul le manifestă inconștient, încă din primii ani în care accesul la informație este unul limitat?

– Mă ocup de educația vestimentară a copiilor și a adolescenților (10-16 ani), pentru că există tendința ca aceștia să își faca educația vestimentară în fața televizorului, la emisiuni nepotrivite pentru vârsta lor. Ei sunt la vârsta când au multe „sertare”goale, iar eu mă ocup să le umplu cu informații despre existența unui cod vestimentar, care îi ajută să potrivească ținuta cu situația.

– Cum vedeți în educația vestimentară puterea reală, cât și implicațiile negative ale severității, exprimate prin verdicte acide, proprii celor ale rubricilor de bine/prost îmbrăcați sau dezaprobarea asistenței în fața unei imagini?

– Educația vestimentară ne ajută să avem o imagine socială bună. Oamenii aderă la persoanele cu imagine de succes. O imagine socială negativă ne poate scoate din afaceri, putem pierde oportunități importante. Dacă vorbim despre criticii de modă, aceștia uneori uită că în față lor este totuși un om cu sentimente, care ar putea fi afectat serios de remarcile acide. La cursul de educație vestimentară analizăm imagini cu persoane îmbrăcate nepotrivit, însă am grijă să le spun cursanților mei că NU criticăm persoana, ci discutăm despre alegerea vestimentară nepotrivită. Verdictele aspre, care pot afecta emoțional, le consider că făcând parte din manifestările de tip bullying, cu care nu voi fi niciodată de acord.

– Care este cheia prin care cei mici pot fi educați astfel încât să nu devină sclavii tendințelor și să nu se îndrepte mai târziu spre achizițiile compulsive?

– Stilul, după cum spuneam, este o manifestare a ceea ce suntem. Pot spune că atunci când această manifestare devine conștienta, avem grijă să achiziționăm doar acele piese vestimentare care se potrivesc între ele, sunt de foarte bună calitate și nu se demodează niciodată. Achizițiile compulsive au legătură cu anumite situații nerezolvate din viața noastră, situații pe care ar fi bine să le identificăm, ca să nu risipim bugetul.

– Privind spre cealaltă extremă, care este cheia prin care puteți debarasa informația asimilată greșit și prejudecățile eronate, în educarea stilului unui adult?

– Dacă îi prezinți unui adult regulile codului vestimentar și acesta este dispus să le asimileze, situația se poate îmbunătăți foarte mult. Problemele apar din cauza necunoașterii regulilor de bază. Este ca la șah, nu poți câștiga niciodată, dacă nu cunoști regulile.

– Din perspectiva unui fotograf, unui designer vestimentar, a unui consultant de imagine și a unui lector, cum considerați că a evoluat stilul străzii în perioada postdecembristă? Cum ți-ar plăcea să găsești acest peisaj peste 10 ani?

– Stilul străzii? Depinde de stradă. Avem stilul conectat la tendințele internaționale, există fete care au blog-uri de modă, unele dintre ele apar în revistele de modă din întreaga lume. Dar, din păcate avem și stilul vulgar, care a apărut în mediile unde nu există educație și cultură. În 10 ani lucrurile nu se vor schimba radical, multe din elementele din ziua de astăzi se vor păstra. Mi-ar plăcea să văd oamenii de pe stradă purtând lucruri de calitate. Mi-ar plăcea ca stilul lor să aibă urmele mele.

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Claudia Pavel e creața aceea drăguţă..! Aceea cu păr lung, stufos, din trupa Cream.
V-o amintiţi, nu?? Aha.!..Da..da.!..exact! Că bine ziceţi voi:
„- Nici n-am uitat-o!”
..şi pentru că tot vă mai stăruie prin minte, șii..pentru că m-aştept de-acu’ s-o mai şi fredonați câteodată, aveţi astăzi, iată..! ocazia s-o răsfoiţi cum trebuie, şi nu doar printre rânduri.
E bine-aşa? ?

– Hello, Claudia..!!..dacă-ţi spun că m-am culcat cu grijă aseară, o să mă crezi?!? Căci mi-ai zis că ai o mulţime de lucruri pe cap şi că nu ştii exact dacă apuci să-mi răspunzi întrebărilor. Iar mie astăzi îmi trebuiau, ţi-am tot subliniat şi..mă aştept să te fi apucat să citeşti întrebările pentru a vedea ce-am scris aici şi pentru a mă pune mai apoi pe lista ta de priorităţi..hahhhahah! Sunt amuzantă, nu??? Știaaam eu că vei zâmbi și te vei apuca de treabă:))!
Care-s priorităţile tale zilnice, că tot a venit vorba??

Amuzantă, sociabilă, pusă pe șotii, copilăroasă.. tatuată, Dj, organizator de party-uri, PR, scriitor de versuri cântate, cântăreaţă.. o femeie.
DJ Wanda!

– Mereu altfel, tot mereu surprinzi şi ne surprinzi cu lucruri..chestii..hobby-uri noi. Interesantă şi imprevizibilă.
Cine este Dj Wanda? Cum este ea când se retrage în intimitate, atunci când o cheamă Maria și atât?!?

– DJ Wanda este Wanda şi-n particular, o persoană tonică, plină de viaţă, curioasă, veselă, ocupată, o femeie mișto, de acțiune, ce nu se plictiseşte niciodată. Căci nu ar avea timp.

– De unde ţi se trage numele de scenă?
Cum ţi l-ai ales ori cine ţi l-a potrivit atât de bine încât, iată! a devenit renume?

– Păi hai să-ţi spun..!
Ştii că atunci când ne naştem, se zice că ne alegem părinţii…însă, fireşte, că nu ne putem alege și numele..Am 39 de ani, şi mă gândesc că probabil atunci când m-am născut eu, nu erau atât de multe teorii cum că numele ţi-ar putea reprezenta personalitatea, sau că te-ar oglindi într-un mod aparte.
Astfel că ai mei m-au numit Maria, nume..hmm! aşezat aş spune, dar care nu mi se potrivește însă în niciun fel.

Eu sunt o fire excentrică, specială, nici pe de parte aşezată..sunt o persoană complexă..; şi astfel că firește, evident, nu m-am putut ataşa de Maria ăsta, nu mi l-am putut însuși niciodată..nici Mihaela, al doilea nume al meu, ce sună destul de jucăuş, pe de altă parte, nu m-a definit mai bine în vreun fel. Nici el n- a fost să fie al meu.
Wanda mi l-am ales singură de mică şi am reușit să îl impun în timp, uşor-uşor, și celor de prin jur..; până și la catalog când mă striga profesorul în copilărie, mă încăpățânam să nu răspund la.. Maria.:))

– Wanderful Wanda, are în derulare o mulţime de proiecte, din ce-am văzut…am dreptate?!?

– Wanderful Wanda este practic un fel de cv al meu, este un blog ce mă reprezintă, o carte a mea de vizită.
Pentru că s-au scris multe despre mine, şi nu neapărat lucruri reale, m-am gândit că-mi este necesar să fac acest site, unde cei ce vor să afle una alta despre ce/cum/cine sunt, pot răsfoi în voie adevăruri despre Wanda. Mă pot răsfoi, mai exact!:)
Şi da, ai dreptate, ..aşa cum îţi spuneam şi la început, sunt o persoană cu gânduri şi idei noi tot mereu, inovatoare, care oricând e gata să apuce un proiect nou, dacă-i surâde azi ideea..! Iar mâine? Aaa!! Păi mâine-i altă zi, deci altă poveste aș putea avea de scris, de ce nu?! și-un alt proiect interesant, ce mă va ţine în acţiune…! și tot așa..

– Dar totuşi, ai un proiect mai aproape sufletului? Care dintre ele îţi este cel mai îndrăgit şi de ce???

– Ahh! N-am un proiect pe care să-l iubesc aparte, pentru că în toate am investit enorm..! Aşa sunt artiştii, iar eu mă chiar mă erijez într-un artist, iar asta pentru că n-am fost şi nici nu sunt, un om obişnuit…de când mă ştiu am ieşit în evidenţă cu lucruri altfel..!
În toate proiectele mele am investit încredere, timp, creativitate..șiiii, și de aceea probabil că le iubesc de mor pe toate, pe fiecare-n parte..!

– Declari la un moment dat, în aceeaşi ordine de idei, că:

„We all like a bit of the good life – sum the money,
sum the glamour or the fame. But a Rock’N’Rolla,
oh, she’s different. Why? Because a real
Rock’N’Rolla wants the f****** lot.”
E pe bune ce spui tu pe-acolo? Ori doar bravezi!?!? hahahah..!! Cum cu toatele o facem la un moment dat în anumite moment dat’uri” de situaţii??

– Nuu! Nici vorba să bravez vreun pic, întotdeauna eu am fost o persoană asumată.
Personajul Rock’n’Rolla mereu m-a fascinat şi nu numai în film, dar şi în viaţa reală.
Ba mai mult, mi-am făcut până și un tatuaj care hai să spunem, îl personifică, cumva în personalitatea mea, iar asta pentru că mă identific cu el din anumite puncte de vedere.
Nu ştiu dacă ai văzut filmul, care de altfel este englezesc, dar are însă happy-end-ul obișnuit filmelor americane..unde Rock’n’Rolla spre final, este absolvit de toate greşelile vieţii sale. Aşa şi eu..sau aşa îmi place să cred, trăiesc tot ce îmi doresc şi cum îmi doresc, fiind însă, în același timp, un om echilibrat.

– Revin la lucruri un picuţ mai serioase..nu de-alta, dar am şi eu o reputaţie de bravat în anumite momente când, pe un anume blog, îmi trebuie să fiu om serios..nu că n-aş fi în general, Doamne fereşte..!!:))
Şi pentru că oamenii serioşi sunt deseori boemi idealişti..ahahahah..te-ntreb şi pe tine așa cum am întrebat şi alţi câţiva înaintea ta, cum te defineşti tu ca şi femeie? Şi cum vezi tu femeia în relaţia de cuplu, asumată ea fiind,pe termen lung?

– Cum văd eu relaţia de cuplu?? Hmm..da! Păi nu este ceva ce am trăit cu intensitate..Dar ce-aş putea să spun cu certitudine, este faptul că într-o relaţie de cuplu mi se pare esenţial să nu se ajungă la rutină, la timp mult și plictisit petrecut în doi, căci dacă se ajunge aici, consider că ar trebui să-ţi faci curaj şi să-i pui punct, indiferent cât sentiment ai investit.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al femeii privind lucrurile, cred că e destul de important să-ţi menţii independenţa, să fii creativă şi jucăuşă şi pusă pe soţii, surprinzătoare tot mereu în parteneriat.
O relaţie mişto, mi se pare că ar trebui să fie o relaţie unde cei doi sunt foarte buni prieteni în primul rând, îşi dau coate şi zâmbesc când ies împreună, unde nu se stă bot în bot permanent, unde fiecare îşi are părticica lui de viaţă şi separat.

– Consideri, pe de altă parte că numai astfel şi doar aşa, în parteneriat stabil, suntem cu adevărat împliniţi şi fericiţi?
..sau dimpotrivă, crezi că relaţia de cuplu statornică, pe termen lung, doar ne îngrădeşte libertatea prin anarhie sufletească?

– Spui frumos tu acolo, sună frumos „oameni împliniţi” şi de-astea, însă nu cred că-i foarte simplu să se și-ntâmple împlinirea de care vorbești tu în societatea actuală.
Oamenii când se căsătoresc, în general, sunt foarte fericiţi.
Însă din punctul meu de vedere, ar trebui mai degrabă să ne bucurăm când divorțăm..!:)) ..iar asta pentru că odată devenit liber din nou, vei fi mai atent, mai sociabil, mai cu gândul la tine şi nu la ce nu te lasă societatea să faci impunând rigurozităţi şi principii perpetuate ca un must have pentru cei aflaţi în în statut matrimonial.
Cred că da, relaţia de cuplu îngrădeşte libertatea, cred că ne-am obişnuit să fie aşa, ceea ce nu mi se pare deloc firesc.
Faptul că ai un partener n-ar trebui să te determine să uiţi în vreun fel că eşti o entitate separat de cuplul pe care-l formezi, şi deci..n-ai motive să nu te mai distrezi, să nu te gândeşti în continuare la nevoile tale şi luate separat nu doar adunate-n doi, trăite doar în doi, de asemenea.

– Îţi lipseşte sau ţi-a lipsit ceva cu adevărat până acum?? Ţi-ai dorit să ai ceva mai mult decât ceea ce ai avut până acum? Din orice punct de vedere, am privi lucrurile..

– Viaţa a fost generoasă cu mine, mi-a oferit chiar mai mult decât mi-aş fi dorit poate să mi se-ntâmple.
Am trăit cu intensitate maximă fericirea, tot cu intensitate mare şi probleme mai puţin plăcute de viaţă. Chiar de curând spre exemplu, am suferit o intervenţie destul de complicată la coloană, fapt care a dus la o semipareză a piciorului, aşa că, deşi va suna banal ceea ce urmează să spun în continuare, am ajuns la concluzia că sanatatea ne este cea mai importantă; asta imi și doresc să am întotdeauna de acum încolo.
Probabil că din cauza experienţei trăite, altfel probabil că nu m-aş fi gândit la cât de esenţial este să fii sănătos.

– Ce înseamnă pentru tine fericirea?

– Fericire pentru mine înseamnă atunci când pot să exprim ceea ce sunt, atunci când iubesc, atunci când mă aflu în locul meu preferat, salonul meu de tatuaje..acolo pictez, căci de ceva ani pictez tablouri..chiar am să-ţi dau să vezi câte ceva din tablourile mele!
Fericire mai este pentru mine atunci când fac oamenii dragi fericiţi.
Fericirea nu o spui întotdeauna, poate nici nu-i găsești cuvintele, nu stii cum sa exprimi c-o smți și de ce-o simți. Dar ea mereu se vede.
Transpare mereu, se simte când o trăieşti pe bune și cu-adevărat.

ATT_1437683805343_1_cover_story_Page_5_2

ATT_1443026709355_ATT_1431608617127_IMG_133846802012146

ATT_1443026742400_IMG-20150603-WA0032

ATT_1443026756761_DJ_Wanda_B_Fresh_3

ATT_1443026806134_2015-04-06 21.12.53

IMG_20150715_132216

IMG_4147

Interviu cu un bărbat despre femei, copii, despre relații de cuplu.

Vorbim astăzi despre importanța implicării tatălui în educaţia copiilor săi, despre rolul său în construirea personalităţii adultului ce va deveni din copil mic un om mare..totodată vom discuta despre relaţii de cuplu, din punctul bărbatului de vedere.
Interviu cu un părinte, optici de viaţă de cuplu din punct de vedere masculin. Reale şi veridice.
Interviu cu Ioan Pârvulescu, prieten virtual Pitch Me Now.

–Pentru a şti unde să te încadrez şi în ce direcţie ne va urma discuţia de astăzi, încep prin a te-ntreba dacă eşti adeptul căsniciei, al parteneriatului pe termen lung, sau dimpotrivă, consideri că statutul de bărbat singur îţi este mult mai potrivit?

• Mă încadrez, din fericire, în general, în normalitate.
  Deci sunt categoric convins că doar în cuplu se întâmplă lucruri care te ajută să evoluezi, să ai un echilibru emoţional, încredere în tine etc.
  Cred de asemenea, că trăind în relaţie de cuplu, având familie, iubind.. trăieşti liniştit şi destins. Altfel am senzaţia că am trăi doar alergaţi, în continuă mişcare. Ceea ce nu ne-ar ajuta în niciun fel pozitiv.
  Bărbatul singur nu stă singur pentru că aşa îi place lui să trăiască burlac. Şi de aceea el va fi tot timpul aglomerat şi fără timp liber disponibil pentru linişte sufletească dacă n-are parteneră. Pentru că va tot căuta femeia ce i se potrivește.
  Vorbesc la modul general acum, nu mă refer la situaţii rare sau ciudate.

–Eşti căsătorit? Şi dacă da, aveţi copii?

• Da. La ambele. Avem un băieţel simpatic de 13 ani. Sunt şi fericit în căsnicie, mă consider împlinit din punctul acesta de vedere.

–Mă bucur s-aud asta. Chiar foarte tare!.. pentru că-mi place să discut cu oameni şi despre oameni fericiţi.
Aş intra un pic în intimitatea ta sentimentală de cuplu, dacă-mi permiţi intruziunea..şi te-aș întreba dacă simţi că şi soţia ta este la fel de fericită cu tine împreună? Şi dacă da, cum manifeşti iubirea către ea pentru a-i conferi linişte şi stabilitate şi încredere?

• Cu siguranţă suntem ambii foarte fericiţi. Ne iubim de când ne ştim.
  Cum s-o manifest altfel, decât având grijă să mă simtă acolo pentru ea în orice situaţie şi oricând?!
  Nu sunt însă o persoană foarte caldă cum şi-ar dori, din păcate, dar compensez cu altele.
  Nu uit că o iubesc şi nici să o iubesc, concluzionând. Nici ea nu uită niciodată.

-Cât de important crezi că este, în reprezentare proprie, rolul tatălui în creşterea copiilor săi, totodată în formarea de principii sănătoase de viaţă? În conturarea personalităţii?

• Rolul tatălui este esenţial cum de altfel, este şi al mamei. Nu aş minimaliza rolul niciunuia dintre cei doi. Ambii părinţi trebuie, sau cel puţin aşa ar trebui să fie la modul ideal, să-şi asume responsabilităţile creşterii copiilor lor.
  Să-i înveţe cât mai mult din ceea ce ştiu ei, să le explice experienţe proprii prieteneşte, să-i ia în considerare şi nu să-i ignore des.
  Să le arate afecţiune, pentru că în mod cert o simt şi-i iubesc necondiţionat enorm, cum numai părinţii pot iubi. Mulţi neglijează treaba asta cu latura afectivă şi-şi cresc copii într-un stil rece, milităresc, ceea ce nu-i în regulă deloc pentru aceştia în viitor.

–În altă ordine de idei, ţi se pare necesar să te implici activ şi interesat în explicaţii corecte despre sexualitate? Cum îi explici, fiului tău , spre exemplu, sexul? Ce-i vei spune despre el când te va întreba chestii?

• Îi spun deja, pentru că m-a şi-ntrebat una alta..:) Îi spun adevărul, dar n-aş extinde aici foarte mult subiectul exemplificând, că poate nu-i convine să fac public secrete și întrebări de-ale lui.
  Altfel, cred că-i esenţial pentru copii să aibă de la părinţi şi o educaţie sexuală. Să dea răspunsuri dacă primesc întrebări. Chiar am văzut că ai scris şi tu despre asta..că de aici te-am şi abordat pentru interviu. În plus, am vrut să întăresc şi încrederea ta în existenţa dragostei în cuplu, în cupluri ce pot fi compatibile şi împlinite. Există. Eu sunt unul dintre ele.

-Şi foarte bine ai făcut! În ultima vreme chiar observ prin jur numai cupluri plânse, care trăiesc în conflict, care divorţează. Chiar aveam nevoie şi de-un exemplu pozitiv, zic.
Revenind la oile noatre..că tot am adus vorba..se spune cum că, în genere, copiii au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă a sinelui, să simtă dragoste şi nu război între părinţi.
Tu ce zici, eşti în acord cu teoria asta?
În aceeaşi ordine de idei, eşti de părere să continui no matter what, un parteneriat cu mama copilului tău? Chiar dacă nu mai simţi că ar mai fi iubire? fiind în beneficiul copilului acest lucru, datorită faptului că ai sentimentul cert că pentru cei mici este mult mai puternic un şoc emoţional ce categoric, că se ntâmplă în cazul divorţului între părinţi?
..sau e mai bine, tot categoric pentru copii, să desfăşuraţi o separare dacă nu mai există afecţiune, înţelegere, bunăvoinţă şi dragoste în relaţia de cuplu prezentă?

Separare, fără doar şi poate. N-ai ce să continui dacă simţi că vrei altceva şi nu mai există completare reciprocă şi sentimente afective puternice.

–Ce metode folosim pentru a explica argumentat şi înţelept, situaţii de viaţă greu de înţeles pentru un copil aflat încă la o vârstă imatură ?

• Prin exemple adaptate vârstei lui copilăreşti. Îmbrăcând explicaţia în poveste amuzantă, uşor de ţinut minte şi care să nu lase foarte mult loc de interpretare. Şi întotdeauna să fim convinşi că a înţeles exact ce-am transmis şi că nu a perceput ceva eronat.
  Consideri că factorii de stres cotidian afectează în vreun fel, prin manifestare de iritare a noastră, psihicul copilului? Te-ntreb pentru că, în general din ce am citit cel puţin, cei mici au deseori tendinţa de a se considera vinovaţi de tot ceea ce simt ei în familie a fi negativ..

–Cu siguranţă afectează dar, din păcate, nu putem întotdeauna să menţinem un echilibru al emoţiilor şi al stărilor.
Eu încerc să mă scuz mereu dacă am vreo izbucnire de moment necontrolată. Nu ştiu însă dacă reuşesc întotdeauna.

..Cam atât am avut de întrebat astăzi. Ai să mă întrebi şi tu ceva pe final de interviu??

• Am o curiozitate, da.

–Hahahah..! Serios? Hai spune-o atunci!

• Am observat la tine, citindu-ți blogul, o deschidere aparte către oameni în general. Chiar și necunoscuți. E construită sau genetică? Cum mi-ai răspuns pe fb când ţi-am scris, spre exemplu..dar și în comentariile de la postările tale..

–Mi se spune des…:) Asta pentru că vorbind cu oameni, în special când sunt mai însinguraţi sau pesimişti ori trişti..dacă în situaţiile acestea reuşesc să le ridic moralul cât se cât, îmi conferă o mulţumire sufletească şi mie personal.

Probabil că de aceea îmi şi este atât de uşor. Dar nu-ţi închipui acum că-mi ofer umărul pentru oricine vrea să plângă..nu! Doar acelora de la care simt empatie şi un o vibraţie pozitivă.
Sper că am fost suficient de explicită..:) ..și mulţumesc mult pentru interviu!

• Eu îţi mulţumesc, Adina!

Am tot vorbit, în diverse rânduri, despre rolul de amantă versus soţie.
Astăzi, într-un interviu scurt, concret şi la obiect, desfăşurăm secretele unei femei amante, care sub secretul anonimatului mi-a acceptat câteva întrebări cu răspuns sincer pentru voi.

Cât de greu este să-ţi vezi iubitul în ritm alert, să te săruţi pe ceas, să nu ai nici măcar gând să-i spui probleme ori necazuri..căci în timpul scurt pe care-l petreceţi împreună preferi să va iubiţi?

Nici nu știu ce să răspund…Mi-a fost îngrozitor de greu ani de zile..însă se pare că a început să-mi devină stil de viaţă în cele din urmă.
Cu timpul, cele 3-4 ore furate iniţial, s-au transformat în 3-4 zile.
Acum deja ne petrecem împreună mai tot timpul .

Crezi că trece mai greu îndrăgosteala dacă o petreci pe fugă? Dragostea durează astfel, mai mult decât cei 3 ani prezisi ca și timp maxim de iubire de către Frederic Beigbeder?

Nu cred în teoria conform căreia dragostea durează 3 ani. Dragostea durează o viaţă dacă o trăieşti iubind.
Nu asta-i și teoria ta?

Ba este, dar nu înseamnă totodată că-mi încadrez toate teoriile proprii în general valabil pentru o majoritate.
Emit idei, păreri, dar mai întreb și altele de obicei, nu e firesc așa??!?
Și revenind la oile noastre, ai dubii vreodată în ce vă privește? Nu este, pe de altă parte, inacceptabil să-i tot asculţi scuzele când vin sărbătorile de Crăciun, de Paşte..spre exemplu, când iarăşi şi din nou, el stă cu familia? Pe care tu ştii şi simţi şi vrei să crezi totodată, că o doreşte din ce în ce mai puţin în favoarea ta?

Este greu să nu-i dorm în braţe. Îmi este greu să-mi trăiesc tinereţea tot sperând că-şi doreşte un permanent al meu cu el. Noapte zi.
Astăzi însă, am ajuns la concluzia că prefer clipe furate decât ani pierduţi în minciună.
Îmi place să cred că viaţa lui sunt eu şi că trăieşte constrâns într-o căsnicie unde nu sunt de împărţit sentimente de dragoste, ci doar minciuni furioase.
Nu mi-ar plăcea să ştiu că de mâine-i sunt soţie şi că voi suferi astfel mai mult decât sufăr acum în statut de amantă.

Ce motive invocă iubitul tău, pentru faptul că încă îşi mai menţine verighetă veche pe mâna dreaptă? De ce nu divorţează pentru a fi voi doi zi de zi împreună??
Mă gândesc că fiind totuşi o relaţie de 9 ani nu există dubii că vă iubiţi…iar atunci, nu înţeleg de ce nu vă iubiţi şi public, de ce să continuaţi ascunşi, pentru restul ceilalţi el menţinându-şi încă această relaţie căsătorită de convenienţă…

E dificil la noi. Printre altele aşa, nu poartă verighetă.:))
Nu ştiu de ce nu divorţează..motivele lui pe care ieri nu le puneam sub umbra îndoielii, azi mi se par firave.
Nu le mai cred, dar nici nu le mai întreb, căci nu cred că se pot actializa veridic pentru mine oricum.
Ce să zic?!? M-am obişnuit aşa.. Într-un fel mi-e bine, într-un alt fel, îmi lipseşte stabilitatea, echilibrul unei familii. Un copil îmi mai lipseşte iarăşi. Un Revelion împreună. Şi de-astea.
Însă decât minciună unei familii instabile emoţional, prefer aşa. De aceea nici nu insist probabil cu pretenţii de verighetă a noastră şi mi-o tot abţin momentan.
M-am adaptat în rol veşnic de iubită a lui.. De teamă probabil că dacă aş fi nevasta, aş păţi ce păţeşte soţia lui actuală. Sau nu ştiu..aşa cred cel puţin…!
Poţi să-mi spui cum v-aţi cunoscut? În ce conjunctură, câţi ani aveai...

Normal că pot. Mi-a cumpărat o îngheţată când eram în liceu. Pentru că din greşeală, când stăteam la rând în spatele lui în parc, în Cişmigiu, a dat peste mine şi m-a pătat toată cu îngheţata pe care tocmai şi-o cumpărase..
Amuzant momentul..îl ţin minte cap coadă. M-am îndrăgostit de el atunci brusc, total şi iremediabil.

De câte ori vă vedeţi săptămânal? Îi găteşti? De curiozitate, te-ntreb..

La început, rar..o dată pe saptămână. Acum e invers..doar duminica nu ne vedem. Îi și gătesc, da…dar mai gătește și el câteodată însă..!

Încă mai ai vise de ” tu cu el” împreună, într-un viitor apropiat? Sau refuzi să-ţi mai pui întrebări, nemaidorind răspunsuri?

Vise am încă, da. Eu cu el împreună şi cu o fetiţă a noastră.
Nu refuz să-mi pun întrebări, doar că nu mă mai gândesc că…”anul acesta rămân însărcinată sigur.” Nu ştiu când încă, dar tot sper că va fi curând.
Nu te simţi totuşi un pic lezată, că nu găsesc alt cuvânt acum, pentru faptul că nu eşti femeia cea mai importantă din viaţă bărbatului pe care-l iubeşti din tot sufletul de atâta vreme?

Sunt omul cel mai important din viaţa lui.
Statutul public nu-i important, doar cel al sufletului.
Crezi că lui i-ar fi uşor în locul tău? Crezi că ar accepta să sufere atât de mult din iubire, precum o faci tu?

Eu nu sufăr. Iubesc şi sunt iubită.
Mă sacrific un pic poate, da, ai dreptate.
Şi da, cred că lui i-ar fi mai greu decât îmi este mie. Bărbaţii vor mult, dăruiesc însă întotdeauna mai puţin.

Remuşcări ai? Vis a vis de soţia lui, mă refer..

El ar trebui să aibă. Eu nu am deloc.

– Repede aşa, precum o vijelie, cu adiere însă de vânticel blând şi prietenos de anotimp cald cu soare mult…şi uite-aşa deci, a trecut încă o vară peste noi..!

Ce ne spui în câteva cuvinte despre vara ta din acest an? Cum ţi-a fost? S-au schimbat treburi..chestii prin Vamă?

– Am avut o vară intensă, în primul rând emoţional, stând planton lângă mama, la recuperare după un AVC…. Dar mai apoi am reuşit, împreună cu Doru Bem să cuprindem câteva tabere de dezvoltare personală şi în principiu, am pus un umăr la desfăşurarea scenarilor de vibe & fun de la Molotov.
Cât despre Vamă…da, s-a mai schimbat puţin, nu ştiu dacă neapărat în sensul bun, au mai apărut nişte hoteluri de 4 stele (cam bizar totuşi pentru un sat de vacanţă), au cam crescut preţurile, dar nu şi calitatea serviciilor..!..Dar, după cum ştii, noi ne-am îndrăgostit iremediabil de atmosfera liberă şi de natura absolut specială a locului.

– Bine c-am trecut peste prima întrebare..mereu discutabilă ca și relevanţă, în majoritatea cazurilor având doar rol de introducere în atmosfera caldă de Pitch Me..:))
Cum iubeşti tu, Alex? Cum manifeşti iubirea atunci când iubeşti??

– Ca să mă răsfăţ puţin ţi-aş spune că iubesc infinit, absolut şi simplu, deşi sunt o fiinţă finită, relativă şi…complicată.

– Mereu controversat, cu dreptatea în mână, împotriva compromisurilor..un pic altfel decât restul lumii..!
..dar totuşi vulnerabil în dragoste? Ca noi toţi, de altfel..!?!

– Nu mă simt vulnerabil în dragoste, ci dimpotrivă puternic.
De fapt îmi extrag resursele de energie şi bucurie din starea asta atât de greu de descris prin cuvinte, care este iubirea.

– Cum defineşti „femeia”?

– Ca pe jumătatea bună şi necesară pentru dăinuirea şi primenirea neamului omenesc…!
Vouă v-a dat Dumnezeu multe binecuvântări, dar cea mai mare rămâne dubla funcţie de soţie şi mamă.

– Esenţială prietenia în parteneriat? Mmm? Ce zici?

– Când este prietenie nu mai ai nevoie de…contract.
– Vezi tu, taina cununiei sfidează matematica; căci în cuplu 1+1 fac tot 1.
Prietenia dintre un bărbat şi o femeie se aseamănă cu cea dintre cal şi călăreţ.
Calul are energie să ajungă în vârful muntelui, dar nu ştie drumul, pe când călăreţul cunoaște potecile, dar nu are suficientă putere să-l urce singur.

– Tată prieten în relaţia cu Sabi? Împărtăşiţi secrete? Ţi se confesează?

– Îmi place să cred că suntem mai degrabă fraţi decât părinţi.
Avem un soi de complicitate şi camaraderie care ne plasează pe noi în raport cu Sabina, pe acelaşi plan.

– Definiţie de fericire.

– Eu definesc fericirea aşa: indiferent de context, să închizi ochii şi să poţi rosti din inimă: îţi mulţumesc Doamne pentru tot ce-mi dai, ca să pot înţelege Cărările Tale.

Și..cam atât!

Alinaaa Crişan!!

Repede repede, ia spuneţi, că nu v-aud zumzetul!!!
Cine e ?? Păi cinee e??
Păi fireşte, da..da…daaa!! nici nu gândeam că nu ghiciţi..!!
Exact ea, Alina, componentă a trupei Asia!!!

Dezvăluiri importante!
Senzațional!! În câteva secunde…într-un scurt interviu pentru Pitch Me, Alinka Crișan!!!