Am învăţat să nu te mai iubesc.
Nu-mi dau seama cum de mi se poate întâmpla tocmai mie să gândesc gândul ăsta.
..învăţ însă încet încet să uit să te iubesc.
Cred că mă obişnuiesc să comport neiubirea, deşi nu credeam vreodată că iubirea poate avea un final.
Cel puțin nu iubirea mea. Iubirea mea cu tine.

Învăţ să nu te mai iubesc pentru că tu ştii deja să nu mă mai iubeşti pe mine.
Ai desluşit înţelesuri de ne’dragoste a noastră.
Observ că nu mai ştii nici să mă-mbrățișezi.
De fapt, am observat de multă vreme chestia asta.
De când eu încă nu gândeam că pot să îmi închei vreodată socotelile iubirii mele cu tine.

Nu mai ştim deloc să trăim cumsecade.
Invidiem răul deși ne-ar trebui să fim mândri că noi suntem buni.
Ne supărăm şi devenim trişti dacă se-ntâmplă cumva să fim fericiţi.
..ori suntem fericiţi şi nici măcar nu ştim, credem că ceea ce trăim este de fapt nefericire.
Plângem în hohote când toţi ochii ne râd.

Certăm iubirea şi nu-i acordăm credit, ba chiar avem senzaţia că ne încurcă timpul.
Dispreţuim speranţa, uităm s-o mergem agale până şi-n gânduri.
Considerăm timpul pierdut, deşi cu fiece minut ce trece, ni-l câştigăm.
Nu mai luptăm pentru nimic, totul ne devine indiferent.
Suntem nepăsători, ne simţim agasaţi de ceea ce ne înconjoară viaţa noastră, deși așa am trăit noi confortabil o viaţă-ntreagă.
Certăm anotimpurile pentru că vin şi pleacă.
Că-şi au un curs firesc.

Trăim într-o lume în care dragostea nu mai are valoare, unde ajungem să credem că iubirea pe care o trăim este toată iubirea pe care-o și merităm.
Începem să acceptăm definiţia dragostei ca fiind una măruntă şi insignifiantă, considerând că ar trebui să fim recunoscători pentru puţinul pe care-l primim, deşi de multe ori nu este îndeajuns adaptat nevoilor noastre.

Ne dorim să fim noi mereu cei avantajaţi într-o relaţie.
..astfel se face că nu iubim de multe ori cu inima deschisă din teamă probabil că nu am putea primi înapoi siguranţa și certitudinea unei iubiri similare.

Şi ce facem tot noi după aceea?

Ne plângem că definiţia iubirii este cu totul eronată, iluzorie, o poveste inventată de bunici.
Practic noi blamăm ori nu recunoaştem existenţa celui mai inocent şi pur sentiment din lume, îl împingem cât mai departe, după care tot noi învinovăţim dragostea pentru lipsa curajului nostru de a o lăsa să ne iubească şi de a o iubi cum trebuie la rândul nostru.

Ne angajăm în relaţii ce nu se bazează pe iubire care leagă şi atrage, ci care se bazează mai degrabă pe zone de siguranţă împlinite, bifăm avantajul şi confortul.

Nu mai căutăm de fapt relaţii de dragoste, ci căutăm relaţii de confort.

am nevoie să iubesc,
am nevoie de cerul senin tot,
am nevoie de soare ca de aer,
am nevoie să simt că îmi exist,
îmi trebuie permanent să-mi fii în timp,
am nevoie de iubire,
nu ştiu altfel fericire.

nu am nevoie de averi,
nu sunt avidă de puteri,
nu am nevoi de ploi,
doar dacă plouă cu raze de soare,
nu am nevoie de oameni dacă nu sunt cumsecade,
nu-mi trebuie să ştiu ura
nu am nevoie să cert,
nici să fiu cicălitoare.

Ce-i aceea maturitate? Când devii cu adevărat un om matur?

..atunci când vei lua oamenii ca atare, atunci când vei înţelege că nimeni nu este perfect și e firesc să fie-așa.
Atunci când vei înţelege că maturitatea nu se numără în ani, că nu se iveşte de după colţ sine qua non, odată cu împlinirea vârstei de..ani.
Atunci când vei fi tolerant cu oamenii un general, cu tine însuți în particular.

De ce este atât de greu să spui te iubesc?

Oamenii au tendinţa de a personifica sentimentele şi emoţiile, ai observat?
Spre exemplu pentru furie, oamenii pot imagina o culoare roşu aprins, ori desenează o faţă furioasă. Pentru că şi-o pot închipui.

Pentru dragoste însă nu putem închipui desene; da, aş putea trimite către tine un mesaj cu o inimioară, ceea ce poate însemna însă doar un te iubesc, nici pe departe un noi doi ne iubim.
Ori că între noi doi se întâmplă dragostea.

Dragostea este un sentiment complex, străfulgerat de emoţii multiple, dragostea reprezintă un ansamblu întreg de trăiri, dorinţe, planuri comune de viaţă, necesitate unul de celălalt, amalgam de experienţe întâmplate împreună. Pentru că amândoi alegem astfel! Ambii optăm pentru o dragoste în noi doi fericită și statornică, categoric doar așa vom fi și împliniți.

..şi totuşi se poate întâmpla să nu ştim să spunem te iubesc firesc şi natural.
Se mai poate întâmpla să nu ştim nici să manifestăm în vreun fel iubirea.
Ori să nu putem. Să fim nătângi.

Până de curând, aveam o cu totul altfel de reprezentare vizavi de normalitate elementar necesară, pentru o trecere firească, mai fericită ori mai puţin fericită ?a timpului personal, în speță.

Până nu demult, obişnuiam să:

…mă uit în exces la televizor ori prin laptop la extrem de multe seriale. Nenumărate;

…mă ambiţionez în a soluţiona cu orice preţ şi-ntotdeauna, problemele celorlalţi oameni, ce implicit fără să ştiu de ce și nici de unde, dar îmi intrau mie firesc în sarcină;

…întreprind lucruri ce-o fericeau poate pe maică’mea, pe soţ, pe unchi’meu ..dar nu pe mine personal. Probabil consideram că nu-mi există alte opţiuni mai compatibile decât..hahahah..!!..Aiurea! Căci am descoperit în timp multiple alte variante, cu adevărat optime, adaptate personalităţii mele şi nu împrumutate de prin ale altora;

Și cam atât, zic:

Nu există fericire fără iubire.
Nu există dialog fără cuvinte.
Nu există înţelegere câtă vreme nu expui şi nu vorbeşti lucruri pe care tu primul să le fi înţeles iniţial cum trebuie.
Nu merge nicio relaţie fără ca ambii să fie implicaţi pe bune în acea relaţie.
Nu există iubire, dacă iubirea celuilalt o vei sacrifica frecvent pe altarul vanităţii personale.
Iubirea nu va trăi nici bucuroasă şi nici împlinită cu amândoi odată, dacă doar unul dintre cei doi amândoi va sta aşezat mereu în pat mai confortabil.
Nu există nimic bine pentru tine, decât atunci când ştii sigur şi cert ce înseamnă a fi bine’ pentru tine.
Nu există ideal de fericire în genere, vei fi fericit doar când îţi vei împlini idealul personal de fericire.
Suntem diferiţi, fireşte că şi nevoile ne sunt diferite.
Iubim diferit.
Înţelegem iubirea diferit.
Simţim diferit, o manifestăm diferit.

Deşi ne-am născut pe planete diferite, deşi bărbaţii sunt de fapt marţieni iar femeile venusiene, cineva a hotărât totuşi pentru noi o planetă nouă unde să trăim în devălmăşie genuri de sex diferite, iniţial doar pentru a perpetua împreună specia umană care se afla pe cale de dispariţie.

Bărbatul şi femeia sunt diferiţi, de aceea se şi doresc unul pe celălalt, bărbatul fiind însă în principal guvernat de instinct de perpetuate a speciei, femeia în același timp, fiind reprezentată mai degrabă prin instinct de conservarea a acesteia.
La începuturile lor, nici unul nici celălalt nu avea necesar sine qua non şi de o poveste de iubire pentru a beneficia de-o partida de sex, atunci lucrurile se întâmplau la nivel primitiv, cu scop precis, ţelul fiind unul dătător de viaţă şi nu acela de a trăi în cuplu împreună într-o armonie care să ne ajute să atingem un prag important al fericirii personale şi al împlinirii sufleteşti.

La început de vreme a speciei umane deci, omul nu neapărat dezvolta sentimente de afecțiune împreună cu un alt om, nu simţea nici vreo dorinţă aparte de a desluși înțelesuri despre puterea iubirii, nicidecum nu avea habar totodată că ar putea trece calitativ şi nu cantitativ, timpul vieţii sale; astfel se face că diferenţele marcante dintre un bărbat şi o femeie nu se făceau remarcate, nu apăreau probabil nici măcar la nivel de discuţie prietenească, nu măcinau şi nu indicau problemă ce trebuie rezolvată, nu se căutau soluţii pentru un trai de convieţuire mai bun, din punct de vedere emoţional şi sufletesc.