10. Un gând, o speranță și-un cuvânt

Astăzi vorbesc gânduri.
Chiar am vrut să spun şi-n alte rânduri despre faptul că Sexhibition al meu nu povesteşte întotdeauna, musai şi neapărat, întâmplări sexuale.
Într-adevăr, cu precădere va oglindi experienţe şi întrebări şi răspunsuri şi probleme cu tentă intimă ☺️, ivite în viaţa de cuplu între parteneri, dar câteodată însă, vor fi scrise şi capitole ce nu au legătură cu sexul și sexualitatea.

..cum se-ntâmplă astăzi, când mi-a dat prin cap să spun și-aici că..trebuie, este esenţial şi important să avem grijă când vorbim cuvinte.
Este cu adevărat imperios necesar să gândim cuvântul înainte de a-l spune, chiar şi în momente de conflict ori de tensiune.

Păi zi și tu, ce poate răni mai tare decât cuvântul?
Ce poate produce incertitudini, nesiguranţe pe termen lung, mai mult decât cuvântul? care spune că în loc să iubeşti, urăşti iubirea?
Că în loc să simţi afecţiune, simţi încrâncenare?
Că în loc să îţi doreşti timp petrecut în doi, doreşti să nu-ţi pierzi vremea cu voi doi?
Că în loc să simţi grijă, trăieşti impasibil indiferenţă?

Nimic nu răneşte mai tare decât cuvântul, acelaşi cuvânt în speță, repetat constant, care-ţi exprimă negativ stări pe care celălalt le percepe a fi trăiri pozitive, din perspectiva lui privind desfășurare de viaţă a voastră împreună.

Ştii cum se-ntâmplă ca un cuvânt să devină pumnal în suflet pentru celălalt?
Pumnal ce intră şi iese; şi intră iar şi mai adânc şi iese apoi doar pentru a se înfige mai confortabil în inima celuilalt?

Păi hai să ne gândim în amănunt, dacă ai un pic de răbdare!

Uite cum se-ntâmplă ca tu să provoci suferinţe şi traume persoanei pe care presupui că o iubeşti; de cele mai multe ori chiar o și faci, între noi fie vorba.

Dar nu ții însă cont de faptul că..

…un cuvânt rău spus o singură dată, aduce după el plâns. Suficient de mult plâns şi tânguire şi nopţi nedormite poate, dacă acel cuvânt a fost semnificativ, cu implicații sentimentale.

Ehh! Trece însă lacrima cumva, nu-i chiar dramatic de tăioasă rana la o prima rostire de cuvânt pumnal pentru un suflet binevoitor, ce este pregătit să ierte şi să uite. Iubindu-te.
Trec zile şi reintraţi cumva în normalitatea voastră de cuplu; până când, nu ştii nici tu ce-ţi vine într-o altă zi, şi repeţi cuvântul acela dureros, cu şi mai multă putere în rostire.
Îi dai atunci autoritate, ştii?
Îi dai forţă astfel, reuşeşti să induci îndoială puternică celuilalt, îl pui serios pe gânduri. Începe să simtă deja că..poate ești de fapt stângaci în dragoste, și nu doar în mod de manifestare a dragostei către el.
Pumnalul tău, înfipt cum trebuie de această dată, a prins dexteritate.
Produce bulversări mari; mai grele, mai triste şi mai profunde.
Dar.. linistește-te!!..pot fi trecătoare încă. Momentan; din nou, se vor a fi uitate, parcă nu sunt veridice până la capăt.

Hmm..! Dar tu nu te laşi deloc. Vrei neapărat să convingi cuvântul. Vrei să-l sădești adânc și pentru totdeauna și până la capăt, în înțelegeri foarte exacte, deslușite perfect în explicații vorbite pe ton ridicat, conflictual deja.
Repeţi atunci cuvântul la nesfârşit, îl amintești apoi periodic, înveţi să-l rosteşti cu intonaţia potrivită, îi fabrici o poveste întreagă în parcurs de timp, îi și adaugi sinonime, mai pui pe lângă el pe-acolo şi-un condiment de răutate, dublezi..triplezi astfel șocul inițial.

Răstorni astfel brusc, cu totul, universul omului de lângă tine. Care te iubește. Care devine totodată convins că nu este iubit și nici n-a fost vreodată. Pe care, poate, îl iubești și tu în felul tău. Și ești convins că și el te-a iubit; că încă, poate, te iubește.
Îl întorci cu susul în jus, îl scuturi bine, îl goleşti de zâmbet, îl transformi într-un om tern, fără viaţă în trăiri, fără speranţă de vindecare, fără pansamente pe-aproape pentru şuvoiul de sânge ce-i curge şi-i tot curge, răuri râuri, din rana din suflet.

Nu te-ai fi gândit vreodată câtă putere are cuvântul. Ori cât rănește el pe viață. Ori câte schimbări negative poate produce. Nu-i aşa?

Păi cui i-ar da prin cap cum că..un simplu cuvânt poate crea atâta panică şi gânduri şi nopţi zumzăite, cu somn mereu neliniștit?

Nu-mi vin idei de exemplificat şi mai bine în argument..uite! spre exemplu, când auzi război, ce simţi? Ce stări îţi transmite?
Frică, nu? Panică, nesiguranţă şi aşa mai departe în sensul ăsta.
Eh!..despre asta-i vorba, şi de aceea zic şi insist şi îmi doresc să mă crezi atunci când spun că-i esenţial să îngrijeşti prin cuvinte iubirea. Dacă o simţi, fireşte.

E linişte şi fericire şi dragoste şi viitor şi copii pe timp de pace, nu-i aşa?
…dar dacă ar veni războiul?? Ce zici, s-ar schimba cam multe, nu crezi și tu așa?
N-am mai ști nimic cert despre mâine. Ori poate că nu l-am spera.

Asta zic: nu declanșa războaie în viața omului ce te iubește și pe care poate că și tu îl iubești. E dificil de trăit pe timp de război. Aproape imposibil pentru câte unii.

Va îmbrăţişez cu pace multă în suflet!
Și în cuvânt, firește.

Simt răsuflarea ta,
ce îmi agită pleoapa.
Nu vreau să îmi deschid însă un ochi,
îmi place să-mi alinti tu noaptea.

Aproape văd cum mă cuprinzi în braţe strâns,
când eu îmi dorm atingerile tale.
Te simt, să ştii, când îmi descrunţi
tristeţile de seară, în îmbrăţişare.

Se înserează şi mă-nveselesc deja,
ştiu că deja tu vii spre mine.
Mi se întâmplă zâmbet calm acum,
plin de tandreţe şi iubire.

Nu sunt prea liniştită de un timp.
Parcă aştept ceva. Simt cum îmi va urma
el astăzi, ori cine ştie?! Poate mâine?
un…nu ştiu ce. Ce nu-mi convine.

De aceea când îmi vine seara,
Aştept să te apropii, să mă culcuşesc
firesc pe pernă, lângă tine.
..ufff! să răsuflu-apoi eu uşurată:
azi nu s-a-ntâmplat nimic din nu ştiu ce aştept să mă lovească-așa deodată.
Azi am scăpat.
Mă las uşor îmbrăţişată,
fără să uit să mă gândesc că vine
după noaptea mea cuminte,
Iarăși mâine.

Căsnicia exprimă şi satisface nevoia de ataşament a oamenilor.
Căsnicia nu inhibă, nu perpetuează prejudecăţi, ci mai degrabă le şterge din memorie.
Căsnicia nu ucide sexualitatea, ci evoluează trăirile sexuale.
Doar într-un parteneriat longeviv, simţi siguranţă, încredere şi deschidere, doar iubind până la capăt dezvolţi laturi orgasmice reale, profunde, deloc superficiale şi nicidecum mincinoase.

Fără să ai stimul de atingere de corp nou şi mereu altul neapărat, percepi senzaţii noi şi mult mai puternice, în ascensiune mereu, într-o relație de cuplu de durată. Înţelegi că acel gând fantezist al tău, ciudat pentru unii, pentru mulți, probabil, poate trece graniţa spre realitate cu o persoană care ştii că-ţi va înţelege fiece dorinţă de atingere, de îmbrăţişare, de..perversiune.

Dacă vrei să o numeşti aşa.

..perversiune ce-şi schimbă statutul însă, devine normalitate, pentru cel/cea ce te iubeşte, ce te simte cum vibrezi curajos şi asumat, povestind lucruri excitante despre cum vrei, cum simţi că ai nevoie să trăieşti un voi doi, într-un orgasm orgasmic împreunat, mirabolant.

..ce nu omoară sexul ?şi nu ucide nebunia momentului; doar o aşează cumsecade în echilibru de voi doi, amândoi, oameni ce se iubesc şi au ales să trăiască împreună, să evolueze împreună, din orice punct de vedere am privi lucrurile.

Chiar şi sexual.

..sexul nu-i adiacent în cuplu, nu-i accesoriu, nu-i parte secundară.
Sexul este important, esenţial, uneşte şi apropie şi trebuie să ne trăiască armonios.

Dacă dragoste nu e, nici sex frumos nu e.
Dacă sex mişto nu ne există, dacă pasiunea moare, atunci iubirea s-a trecut şi ea.

Putem merge mai departe astfel, odată ajunși aici putem liniştiţi să ne căutăm nou cuplu de doi.
Alţi doi.
..cu alte fantezii ce nu ştim cum ni se vor potrivi în compatibilitate mirabolanta, orgasmică și până la capăt.

Nu certificatul de căsătorie ne ţine împreună. Nu el distruge pasiunea cuplului. Nici vorbă.

..când nu mai avem grijă de sentimentele celuilalt, când nu mai percepem emoţii pozitive, când uităm că „iubire” nu-i doar un cuvânt aruncat alandala printre alte cuvinte nesemnificative; când mângâiem fără să mai vibrăm emoţie, când atingem de obligaţie fără feeling de plăcere, atunci când ne sabotăm fericirea proprie considerând că ne trece important timp de viaţă nefericiţi, în același cuplu devenit cam plictisit și rutinat..atunci când avem gând de..”parcă aş vrea şi-un pic de altceva, altă experienţă, cu altă îndrăgostire și altă recunoaștere..”, când ne este egal că rănim şi tot rănim şi iar rănim omul pe care până ieri îl oblojeam..ehh! uite fix atunci, ne trebuie altceva. Cu certificat de căsătorie fiind noi amândoi, ori fără el, stând în aceeași casă împreună.
Nu semnatura aceea ne aduce blazare și tristețe în cuplu.
Nu semnătura amândurora, pe aceeași hârtie la o primărie obscură de sector prăfuit, ne îmbătrânește zâmbetul și ne încruntă sexul.

Doar rutina de noi înșine ne aduce în prag de plictiseală de noi doi.
Noi provocăm conflictul de cuplu, noi stopăm evoluția cuplului.
Noi singuri ridicăm bariere și tot noi naștem conflicte, noi singuri nu mai avem încredere în fericirea ce ne trăiește.
Considerând-o veche, expirată, neînsemnată. Consumată.
Noi singuri ne bulversăm, noi singuri ne ducem voluntar de mână pe drumuri ce nu ni se potrivesc defel mai apoi.
Noi alegem experiența nefericirii, plictisiți fiind de confortul mult prea firesc în care ne-am lăfăit fericiți suficient.

Ne îndestulăm mult prea din vreme, însă.
Atât de repede câteodată, încât plecăm pe drum însingurat, rătăcind din nou in căutare de stare de adolescent, bâjbâind îndrăgosteli vremelnice, firave în feeling..fără conștientizare de iubire ce ne trăiește încă în suflet, pe acolo.
Important. Adult.

Noi înșine aducem rutina și conflictul și separarea de sentiment frumos, de noi doi, în cuplul nostru.
Ori unul dintre noi.

Între ariile în care ţara noastră s-a bucurat de cel mai însemnat respect, stă şi muzica, după cum artişti de geniu de la George Enescu la Eugen Doga ne-o amintesc prin sublimul compoziţiilor lor. Astăzi, stindardul este dus mai departe de artişti ca Tudor Andrei, absolvent la Royal Academy of Music din Londra şi prim-solist al Operei din Viena.

– Cum s-a născut dragostea ta pentru vioară şi când ai perceput-o drept o chemare?

– Venind dintr-o familie de muzicieni: mama, Camelia Andrei, flautistă şi tata, Dorel Andrei, profesor de vioară, muzică m-a înconjurat de când am văzut lumina zilei. Acultam muzică cu o deosebită plăcere, asistam la lecţiile părinţilor mei cu elevii, cântam din gură, încercam să imit violoniştii, abia scoţând unele sunete din vioară. Tatăl meu are multe discuri, benzi magnetice şi casete cu violonişti, pe care le ascultăm.
La vârstă de 6 ani şi jumătate am început serios studiul viorii, dar bineînţeles că până la vârsta de 10 ani, nu am simţit plăcerea de a studia zilnic. Voiam să mă joc mult, cât se poate de mult. Am avut apariţii pe scena locală imediat după ce am început să cant la acest frumos instrument, iar din clasa a 5-a pe scenele naţionale. Atunci a fost momentul când am realizat ce frumos este să fii capabil de a bucura publicul şi mă simţeam minunat în momentele actului creator.

– Ai studiat vioara la Royal Academy of Music, pregătirea ta purtându-te ulterior spre Viena. Ce mentori ţi-au influenţat arta şi cum simţi că te-a format contactul cu două epicentre ale muzicii?

– La vârsta de 19 ani, după ce am studiat în România cu profesori minunaţi, violonistul român Remus Azoitei m-a invitat să susţin examenul de admitere la Royal Academy of Music din Londra, pentru a studia cu dumnealui.
Ţin minte şi acum momentul când domnul Azoitei a apărut în viaţa mea. A fost trimis de Dumnezeu. Aveam nevoie de o altă cale în muzică, de o altfel de cunoaştere şi înţelegere şi era exact momentul când simţeam că trebuie să absorb muzica din alte locuri. Să am contact cu muzicieni din toată lumea, de la care să învăţ. Aşa am ajuns la acea instituţie de prestigiu unde am studiat 5 ani. Remus Azoitei m-a luat sub aripa dumnealui şi mi-a fost profesor, prieten, tată şi uneori sprijin material. La Royal Academy of Music, am avut totodată contact şi cu alţi profesori şi studenți din diferite colţuri ale lumii, de la care am învăţat, făcând muzică împreună.
Viena a venit în alt moment când nu eu, ci domnul Azoitei simţea că am nevoie de noi experienţe în formarea mea ca muzician şi m-a trimis cât mai departe de Londra, dar tot în Europa. Şi Statele Unite ar fi fost o soluţie, dar deja nu mai aveam răbdare să iau din nou în piept, un sistem scump de taxe de studii, sau goana după burse pentru a studia în acea ţară.
Prin doamna Aliz Kosza, l-am cunoscut pe minunatul profesor şi om, Josef Hell, membru al Filarmonicii Vieneze şi Profesor la Universitatea de Muzică din Viena. Într-adevăr, dumnealui a fost o schimbare de macaz în viziunea mea de până atunci a cântatului la vioara. Dumnealui a pus degetul pe nişte răni şi a scos din mine o frumuseţe a expresiei pe scenă, pe care încă nu o descoperisem, dar ştiam că trebuie scoasă la lumina neapărat! Josef Hell a ştiut unde să fie ferm, ca apoi eu să îmi găsesc calea spre un alt nivel de simţire a muzicii şi a scenei.

– Cum consideri că se savurează muzica clasică, având în vedere că fiecare opera cunoaşte nenumărate interpretări?

– Una din căi poate fi ca omul să îşi deschidă sufletul şi să vadă ce se întâmplă când ascultă o anumită lucrare muzicală, ce îi transmite acea muzică sau interpretare..Alteori, anumite compoziţii intră ele în viaţa unora dintre noi, fără să vrem şi apoi le iubim la nebunie.

– Cum poate fi dezvoltată dragostea faţă de muzica clasică, având în vedere că iubirea pentru această artă este adesea inhibită de anumite viziuni elitiste ce-i ascund frumuseţea?

– Aşa-zisa viziune elitistă, nu împiedică pe nimeni să ajungă în sala de concert sau să asculte la radio muzică clasică. Nimeni nu va fi “înlăturat” încercând să cunoască muzica clasică. Într-adevăr, este un cod, să spunem, al vestimentaţiei, al conversaţiei sau a locaţiilor unde să desfăşoară concertele, acest lucru inhibă multă lume. Pe de altă parte există un curent deja extins în toate colţurile lumii de a face muzică şi de a o prezenta în locuri neconvenţionale şi în maniere neconvenţionale. Eu unul, îndrăgesc noutatea în muzica clasică.

– Eşti laureatul unor prestigioase concursuri, fiind distins cu premiul întâi în cadrul competiţiei internaţionale al Academiei de Muzică Niccolo Paganini din Genoa. Cum este trăită şi desăvârşită arta sub presiunea competiţiei?

– La vârsta de 14 ani, când am câştigat acel concurs în Genova, am fost inconştient. M-am urcat pe scenă fără niciun pic de emoţie, am cântat cum am ştiut şi am luat locul întâi. Începând cu vârsta de 18 ani, m-am oprit în a mai participa la concursuri, tocmai pentru că nu îmi plăcea “cantonamentul” premergător de care deja deveneam conştient. Nu îmi plăcea idea de competiţie, dar am un mare respect pentru toţi cei care participă şi sunt sub presiune, este o mare piatră de încercare. Felul meu de a fi, nu îmi dădea voie să mă sui pe scenă şi să am o grijă în plus, care de multe ori dauna mesajului lăuntric muzical, ce trebuia redat publicului, care de fapt era un juriu cu pixul în mână şi priviri scrutătoare. Este umila mea părere.

– Muzica este cea mai iubită dintre arte, fiind savurată liber, prin emoţii, într-o manieră nealterată de informaţie de cei neiniţiaţi în latura sa tehnică, structurală. Cum te poţi lăsa pătruns de frumuseţea sa fără a da curs tendinţei de a o analiza din prisma teoriei muzicale? Ce artişti contemporani sau din alte epoci te ating prin muzică şi versuri?

– Nu îmi pot ierta faptul că nu am o educaţie a muzicii universale. Nici până în ziua de azi nu am ajuns să am un minim de cunostințe despre cei care au scris istorie, cum ar fi Deep Purple, Rolling Stones, The Scorpions, Nirvana, Led Zeppelin. Un minim de cunoştinţe însemnând numele tuturor membrilor, albumele scoase şi anul + câteva informaţii de referinţă sau din viaţa personală a acestora.
De mic, am zis că odată le voi lua pe fiecare în parte şi mi le voi structura în creier, iar azi sunt foarte gelos pe cei care fredonează versurile unor melodii pe care eu nu prea le ştiu..
Când este vorba de alt gen de muzică, chiar nu analizez tehnic, foarte foarte rar, dacă e cazul. Muzica clasică se diferenţiază enorm prin structura de multe alte genuri de muzică, aici vorbind de cele cunoscute, digerate de toată lumea.
Dau drumul la Radio şi ascult…aştept să îmi placă. Dacă nu îmi place schimb postul. Mă uit la ce postează prietenii mei şi ascult, unii îmi recomandă..Aici chiar mă pun în pielea unui începător şi ascult ce îmi prieşte.
Elvis Presley, un mare talent, voce de aur, multe melodii care au pătruns în sufletele noastre, şarm! Freddy Mercury, talent, energie, multe multe hit-uri. Michael Jackson, artistul, entertainer-ul, hipnotizatorul, hit-uri pe bandă rulantă. Byonce este printre singurii muzicieni de calitate în viaţă, care a preluat înaltul standard lăsat de ceilalţi muzicieni! Sunt mulţi, mult prea mulţi artişti care trebuie amintiţi. Amy Winehouse are nişte versuri pătrunzătoare, ea trăind într-un tragic parcă indus de propria ei persoană. Îmi place şi muzica latino…iar din România, pe Holograf şi Direcţia 5 îi consider ca pe unii dintre artiştii care au o carieră longevivă şi s-au menţinut mereu în top, cu o muzică de calitate. Am dat doar două nume, dar mai sunt şi alţii desigur. Paraziţii scriu versuri interesante ? şi câteodată le ascult pe repeat şi tare! Poate se aude până la Palatul Victoria!
Mai nou ascult multă muzică folclorică. Îmi dau seama că o mare parte din istoria noastră ca neam, se află în complexitatea, încărcătura, varietatea şi bogăţia acestor cânturi.

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.

Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.

Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.

S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.

Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.

Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.

9. Marco şi ceva principii inadecvate de cuplu

„- Ce faci? Ai chef şi timp de o cafea?”
„- Hei..Marco!! Vorbisem cu Marius să mâncăm împreună în juma..hai şi tu dacă vrei, vorbim acolo ce ai de vorbit. Că ai de vorbit ceva, aşa-i?? Hahah..”
” – Eh..nu mare lucru! Sunt mai abătut, da, de-aia am şi sunat. Unde mergem??”
„- Gargantua. 12.30! Ne vedem acolo!”

De câte ori are câte ceva de lămurit, Marco ne sună. Ori pe mine, ori pe Marius, soţul meu.
Pe mine când are de întrebat chestii femeieşti, pe Marius când are nevoie de soluţii de ieşit din situaţii pe care le-a minţit și i s-a supărat iubita când a aflat că este minţită.
Eu nu mă bag în treburi din acestea. Nu vreau să-mi învăţ prietenii cum să facă să mintă mai cu haz ori mai..cumva pentru a nu fi prinşi.
Întotdeauna am zis că o relaţie de cuplu nu se poate ridica şi nu poate evolua decât dacă se bazează pe încredere, dacă ambii parteneri se simt în siguranţă şi iubiţi, reciproc.
Dacă ai nevoie să minţi, ori dacă ai alte interese sexuale, de prietenie frivolă cu persoane noi de sex opus, înseamnă că nu-ţi doreşti un parteneriat serios şi de durată şi responsabil, cu persoana de care afirmi că eşti îndrăgostit.

De aceea eu nu mă bag în situaţii circumstanţiale minciuneşti.
Marius mai intervine când primeşte un telefon de alertă de genul acesta, darr numa’ în situaţii extreme, nici el întotdeauna.
În fine, ajunşi toţi la masa de prânz, în maximă curiozitate şi eu şi Marius pe care-l anunţasem că Marco va veni şi el, încurcat într-o problemă nouă, începem discuţia pe un ton relaxat iniţial; indiferent, nepăsător.

„- Auzi, măi, ce păţesc!”zice Marco.
„- Ceee??? Ia zi, ce s-a-ntâmplat?!” adăugăm noi, aproape într-un glas.
„- Am ieşit aseară la Loft, fără să fac vreun secret din asta. A mea ştia, n-avea nicio problemă, îi şi promisesem că n-o lungesc, c-o să fiu cuminte, evident…blablabla..”
„- Aşa, mai departe..”
„- N-o să crezi ce o să urmeze. Doamne fereşte..! Deci, eram gaşcă de băieţi, masă de proşti, ca de obicei, nici picior de femeie pe lângă noi pe-acolo!”
„- Hahahah..!! Eşti amuzant, Marc’! Ştim cu toţii prea bine, dragule, inclusiv asta mică..a ta, că nu există Loft inocent vinerea, cu masă de băieţi. Hai să fim serioși! Altfel, cu ce v-ar fi încurcat ale voastre?! Nu o să-nţeleg teoria asta cu nevoie de club singurei never, dar mă rog, zi mai departe..”
” – Aşaaa..mai pe la 1 să fi fost, o văd pe Sidonia bezmeticind fără masă agitată, plimbându-se de colo-colo. Mă duc spre ea, la bar, bună/ bună..n ai unde să stai etc etc? Ea zice ..”stay relax, nu vreau interpretări, mă descurc!” Eu zic „bine, atunci! Bravo!” gândesc în completare..că-ţi dai seama dacă auzea a mea că a stat asta cu noi ar fi luat foc. E şi normal de altfel, îmi vorbeam în cap, deși nu mi se părea mare rahat dacă bea Sidonia un pahar de vin pe lângă noi.
Ăsta-i preambulul ca să înţelegi ce cuminte am fost.
Dar ce zici măi, că apare brusc Sidonia, răzgândită, aşezată în toată regula, înfiptă cum trebuie, hotărâtă să stea la noi la masă că se certase sau despărțise, nici nu știu exact, cu iubitul şi pentru a-i face în ciudă, s-a-mbrăcat și de aceea a și venit la Loft, ca să facă poze să urce fb, insta ca să-l gelozească pe-ăla, evident, cu indiferența şi distracţia ei?
Și-atunci? Noi ce era să facem? Zi și tu! Am primit-o, firește, toţi binevoitori cu încurajări chiar, că na! e pri-e-te-naaa noastră, nu-i așa? Prietenă, amica şi atât! Dar pân’ la urmă nu-i normal aşa, Adina? Tu cum zici?”

Marius învârte ochii plictisiţi. Deloc nu-i plac subiectele de genul ăsta.
Le simte transparente şi fără substanţă, banale şi fără vreun rost.

„- Ca să o scurtez, a aflat a mea că a fost Sidonia la masă la noi, cu zvonuri şi mai alambicate în relaţional de Sidonie cu mine, cică i se pare inadecvat să danseze şi să mă ” întreţină”, auzi exprimare..să mă întreţină ??o noapte întreaaagă pe mine la Loft.
Că: deranjează ca imagine, o loveşte în orgoliu, o derutează vizavi de sentimente statornice ale mele pentru ea.”
Ditamai discuţia am avut, m-a umplut de nervi, mai ales că eu chiar nu mă simt vinovat deloc. N-am greşit cu nimic! Tu ce zici, ție cum îţi sună?”

„Hmm..îmi sună deranjant, da. Are dreptate!”

” Cred că aţi înnebunit cu toatele. Pe bune! Unde-i deranjul, frate? Ai argument? Poţi să-l explici şi să-l extinzi logic şi raţional? Că am senzaţia că îmi scapă ceva..!” adaugă Marco iritat.
” Fireşte că am argument. Dar chiar tu inițial ai spus că nu „nu ar fi fost chiar în regulă dacă se așeza la noi” ori n-am auzit eu bine? Apoi ai întors-o. Dar știi ceva?? Nici măcar nu trebuie să-ţi dau eu argumente!

Uite cum fac eu când mă simt neîndreptăţită, învinuită pe nedrept: închid ochii şi mă transpun în situaţia celui ce mă ceartă.
Ţin ochii strânşi până ce aproape că vizualizez scena pentru care sunt pusă într-un colţ.
Dacă nu mi-ar conveni cum percep prin mine momentul trăit de x, are dreptate x. Dacă nu-l simt însă personal agresiv/ofensiv ori neplăcut, dreptatea e de partea mea.

E simplu. Ia încearcă.
Închide ochii.
Imaginează-ţi seară de fete în club, cu a ta printre ele, fireşte.
La 2 noaptea, apare iubitul Sidoniei, care tocmai ce s-a despărţit de aceasta.
Fetele, binevoitoare, îl invită să le „întreţină” pentru tot restul serii. Că na! Le e prieten, doar nu-i normal să-l lase de unul singur, ele având masă.
Aşaa..vezi scena?
Te pătrunde ritmul desuet de distracţie de noapte stropit din plin cu alcool?
Cum te mişcă că asta mică a ta, zâmbeşte către prietenul vostru comun? Cum ţi s-ar părea momentul, dacă i-ai surprinde întâmplător vorbind la ureche unul cu celălalt, cu ea dând capul râzând pe spate, spre exemplu, la o replică amuzantă a acestuia? Mmm? Ţi se pare plăcut?
Ori mai degrabă neplăcută situaţia, din orice punct de vedere am privi lucrurile?
Prieteneşti, fireşte!!! Hahahah..de ce te strâmbi, măi Marcule?
Nu ţi se pare chiar decent, aşa-i?
Mai ales că ea nu te-a vrut prin club pe-acolo, insistând cu seara specială între fete?!?”

Mă rog, discuția a continuat și s-a prelungit multișor. Pe finalul ei, Marco s-a lăsat convins că „Mda, să zicem că are și ea un pic de dreptate. Dar și eu am totuși, Adina. Nu s-a întâmplat nimic, ce naiba?!? Dar o să-i spun Andreei că nu se vor mai repeta situații de genul ăsta, că eu chiar o iubesc și nu-mi doresc deloc s-o supăr.”

Foarte bine a decis Marco și mă bucur că am contribuit la lămuriri insistând pe detalii mici, dar totuși importante, de nuanță.
Din punctul meu de vedere, nu există momente de genul ăsta nevinovate chiar total, între o femeie și un bărbat. Toate prieteniile au o limită de decență, avem grijă și la modul în care se vede dinafară, în prietenia dintre un bărbat și o femeie se creează ori ar trebui creată o barieră a sexualității fiecăruia dintre ei, care să nu transpară flirt ori tot felul de lucruri de’astea, de altfel firești între doi oameni de sex opus.
Atât de firești consider eu că sunt, încât astfel, oricât mi-ai spune tu că nu s-a întâmplat nimic în Loftul de vinerea ce ți-a trecut, eu am convingerea că o joacă între voi, tot s-a petrecut cumva. Este uman.
De aceea și deranjează.

Tu? Ia să vedem, tu cum zici??

Plouă cu miros de primăvară!
Observi? Ploaia parcă are cadenţă de primăvară în stropi.
Ori poate starea mea de spirit prinde iz pozitiv şi de aceea am senzaţia că mă plimb printre culori calde de natură vie, şi nicidecum printre copacii trişti ce-şi pregătesc hibernarea, goliţi de sentimente, în adormire de trăiri metamorfoze, stagnati în freamăt şi nelinişti şi întrebări îndrăgostite.
..resemnaţi, dormind în somn profund ramuri goale de cuvinte, zguduite câteodată doar de frânturi de litere, așezate aleatoriu pe un nor ce le ninge zăpada iernii grele.

Iarna, natura intră în depresie.

Pentru că oamenii mişcă greu gând vesel iarna, îngheaţă în fraze blazate, se lasă copleşiţi de vijelii ce bântuie prin suflet, se vântură dezgoliţi în ger de zăpadă scrâșnită prin somn, îmbrăţişează plânsetul ce urlă printre geamuri, ciripit de norii mulţi şi negri ce tot intră în conflict de tunet.
Nu-mi dau seama dacă anotimpul plin de ţurţuri reci influenţează omul şi-i împinge speranţa spre graniţi muritoare, deşi speranţa prin esenţă ar trebui să stea în timp atemporal.
..cert este că ploaia de astăzi dansează primăvară prin gândurile mele, deşi ne apropiem uşor uşor de sărbătorile albe din an.
A mai trecut un an peste mine, un an care mi-a cam nins furtunos zile atât de destule, încât n-am prea avut vreme să observ cum că natura s-a oprit din hibernat, că frunzele au fost și ele minunat de verzi, că soarele s-a trântit cu raze jucăuşe peste noi; am avut o iarnă lungă anul acesta, iarnă ce pare că-mi trece în sfârşit tocmai acum, ciudat! în toi de iarnă grea ce se grăbeşte încetişor să vină cu anotimp rece, învârtoşat în vânturi blânde însă, pentru mine, de această dată.

Totul are ritm şi stare şi gând şi sentiment în lumea nostră. Eu aşa zic.
Până şi anotimpurile.
Iarna, anotimpul este în hibernare, gândind şi cântărind atent transformări necesare pentru un mai bine evoluat.
Primăvara dezlipeşte ochii, îmbracă haina colorată vesel, ciripeşte bucuros decizii hotărâte.
Vara se bronzează anotimpul, relaxează trupul şi mintea, aşterne suflet împlinit la mal de apă transparentă.
Toamna?! Culege roade şi scutură deciziile proaste, nepotrivite cu noi cotidian.

Plouă cu primăvară peste mine însă acum, în timp de anotimp friguros ce ne urmează de peste-o săptămână începând.
Anul acesta am ritm propriu, pare-se, când ar fi trebuit să dorm, abia încep să mă trezesc.
Mijesc ochii hotărât, arunc privire plină de soare peste ploaia ce zmotocește stropii grei, fără cuvinte, peste copacii scuturați de straie verzi.

Mie îmi pare însă, că am îmbrăcat natura toată cu speranţă și voie bună.

Mie astăzi mi-a cam venit primăvara.

Mâine în ce anotimp mă voi trezi eu oare? Că nu mă simt chiar toată, ori cu totul, înflorind. Parcă aștept încă ceva. Mai vreau încă un strop eu; de ceva. Dar ce? Că asta nu mai știu.

Dar de ce ne dorim mereu lucruri, situaţii, circumstanţe, mereu şi întotdeauna invers proporţional, la polul opus, în antiteză cu ceea ce avem noi în prezent?

Te-ai gândit vreodată de ce se-ntâmplă astfel?

De ce naiba avem mereu impresia că mai fericit e vecinul, pentru că..

„- Hmm! Ai văzut, mami, că Marinică de vizavi şi-a schimbat maşina?? Cuum? N-ai remarcat?? Pe ce lume…Dumnezeule, om anapoda mai eşti, dar pe bune! N-ai văzut, măi, că altă culoare de maşină stă parcată fandosit, cu aere de limuzină deşi, fie vorba între noi..pfiuu..e un biet Ford decapotabil..mititel şi pricăjit, ce-abia îşi trage puterile să stea drept şi mirabolant în parcarea noastră amărâtă din..Dristor??! Că..na! Nu m-a promovat şi pe mine şefu’, a preferat-o pe vaca aia blondă în locul meu, fireşte, că ea e femeie, poa’ să bage un cap pe sub birou după ce a închis uşa cu cheia pentru „şedinţa” bisăptămânală.
Păi e drept, femeie, tu ce zici?
Eu să stau în Dristor, nefericit cu tine aici închis în casă..şi cu doi copii, în două camere, cu Nova mea stricată tot mereu, iar ăla să se răsfeţe în penthouse-uri de centru’, cu 2 maşini şi enşpe femei pe la picioare? …”

..şi blablabla, discurs casnic clasic.
Nu-i aşa?

Soţul tău ar fi fost fericit deci în următoarea situaţie: cu bani, cu funcţie care să aducă bani, fără tine care consumi bani cu pruncii tăi cu tot, cu alte femei care să-i mângâie..coasta lui Adam..hahahah!

Cum sună toate astea? Cum îţi sună să asculţi cotidian că omul pe care-l iubeşti, jinduieşte la o viaţă unde nici măcar rol de ascultător, nu mai are la îndemână, disponibil pentru tine?!?
Lui cum îi sună, pe de altă parte, când săracu’ nu mai conteneşte cu griji, responsabilităţi, nevoi de bani permanent pentru împrumuturile permanente pe care le tot faceţi voi pentru mobilă nouă, bigudiuri noi, rochii de gală şiii..”te rog, te rooog, o geantă nu merit şi eu, de ziua mea? Că tocmai ce vine..! Hai iubitule, te rooog..!”
Apoi un pantof de Crăciun, apoi un medalion aurit cu inimoara de Valentine’s Day…!

..şi uite-aşa se-ntâmplă să realizezi, un
pic numa’ dacă te-ai gândi, că în loc să-ţi trăieşti viaţa cumsecade, nu apuci decât să ţi-o tot plângi.

Şi-acum te-ntreb din nou: de ce, măi, nu încerci să te laşi asumat de alegerile pe care tu însuţi ţi le-ai ales?!?
Mmm? De ce nu eşti tu bucuros că ai decis pentru tine ce ţi-ai dorit mai mult să ai în viaţa asta, și..culmea! ai și căpătat?!?

Ce dacă are vecinul Ford decapotabil?
Ce dacă alţi oameni îşi permit lucruri pentru care, poate, zic şi eu, au muncit un pic mai mult decât ai făcut-o tu?? Căci și-au dorit altele pentru ei decât inițial ți-ai dorit tu pentru tine?

Dar de ce crezi tu că eşti nedreptăţit mereu şi de ce suspini mereu fericirea altora și o țâțâi din colțul buzelor nemulțumite permanent, pe-a ta?De ce nu o observi pe-a ta spre mai deloc?? Măruntă aşa cum îţi este, de ce nu ţi-e de-ajuns?
Şi de ce, pe de altă parte, nu-ți schimbi ţelul, de ce nu decizi alte priorități personale de-acu’ înainte, dacă tot ai început să ai tu azi, dorinţe mai multe şi mai măreţe decât ieri?!?

Asta nu-nţeleg.
Stăm să ne plângem de milă, trăim în senzaţii şi percepţii de om sacrificat, fără noroc, ne cerşim milă până și nouă înșine în discurs de gând cu noi, exprimăm doar plângeri peste plângeri, fără să ne mai zâmbim reuşite şi împliniri personale importante. Pentru alții.?

Auzi, dar mai ţii minte când ţi-ai luat copilul în braţe la maternitate pentru prima dată?
Ia încearcă să aminteşti emoţia. Că-i unică, nu ai uitat-o.

.. tu preferi să invidiezi fericirea prietenei.
Dar dacă te-ai gândi și răzgândi încă o dată, ți-ai dori să fii cu totul ea? Ori mai degrabă cel mult ai condimenta tot-ul tău perfect, cu puțin puțin de ea pe-alocuri?
Ori poate nici atât???

Ştii cum stă treaba?
Ne iubim cum suntem. Ne place de noi doar astfel.
Fix cum suntem noi, aşa ne-am crescut de mici să şi ajungem. Suntem idealul nostru de om. Fiecare dintre noi.

..dar ne-am obişnuit să ne plângem soarta din principiu.

Ori ne-am scris greşit, nepotrivit cu noi, destinul.

Sub răbdarea, inspirația, dedicarea și empatia unui mentor în educație fizică și nutriție, nenumărate vieți au fost deviatela 180 de grade de la nesiguranță, apatie, despresie și chiar condiții medicale grave. Am aflat discutând cu Mihai Dragomir, profesor, antrenor fitness, specialist anti aging și autor mecanismele renașterii prin mișcare, ca palier spre sănătate.

– Drumul dvs în sport a început prin practicarea artelor marțiale. Ce lecții legate atât de frumusețea sportului, cât și de dezvoltarea caracterului v-au oferit acestea?

-Sportul pentru mine a însemnat, înseamnă și va însemna VIAȚĂ! De copil îmi doream cu ardoare să aparțin unui club sportiv și să devin asemeni idolilor mei de la aceea vreme. M-am trezit astfel visând pe vocea inconfundabilă care făcea să te treacă fiorii atunci când deschidea culisele unei întreceri sportive de orice fel: fotbal, handbal, gimnastica, etc. Nu aveai cum să nu tresari la auzul timbrului vocal care îți inunda mintea și sufletul plin de dorință nebună de a face parte din acel film, acea poveste.
Vă vorbesc despre marele comentator sportiv domnul Cristian Țopescu.
Este cel care a trezit în mine dorinta nebună de a face sport. Sunt unul dintre aceia care au trăit cu adevărat visul de a deveni campion.
Fotbalul și handbalul primau la acel moment, aveam 11 ani atunci, iar artele marțiale le puteai vedea doar în filme. Fiind în necunoștință de cauză în ceea ce privește artele marțiale în România am fost pus în postura de a alege între sporturile mama din acea perioadă – Fotbalul și Handbalul. Sincer să fiu nu prea m-am acomodat cu cei din fotbal și cu fotbalul în general, simțeam că ceva nu este în ordine iar dupa mai multe inițiative ale antrenorului de a mă ține pe banca de rezerve, am hotărât să fac o schimbare: după circa trei luni am cerut să fiu trecut către handbal. Noroc cu antrenorul Piticul (așa era poreclit maestrul nostru de atunci) în persoana lui Anichei Vasile care m-a făcut să văd și să simt că pot, m-a făcut să cred în mine în ciuda neliniștii pe care o aveam. Dintr-un copil blând, suav și temător m-a trasformat într-un fierbător de cafea – el îmi dădea scânteia iar eu fierbeam, ardeam cu adevărat. În timpul dedicat practicării acestui sport (handbal) am avut șansa nemaipomenită de a participa la un antrenament al bine cunoscutului maestru în arte marțiale, Florentin Marinescu, antrenament de pregătire fizica cu echipa de fotbal a Clubului Steaua București. Aveam o idee vagă la acel moment despre o ramură a artelor marțiale de atunci având șansa să practic cursuri de Tae Kwon Do. Faptul că l-am cunoscut pe Maestru a venit la fix, a fost ca o mănușă pentru mine. Un adevărat Maestru al artelor marțiale care venea într-adevăr cu o abordare nouă pe piață, fapt ce a constituit pentru mine o inițiativă pentru viață și pentru mai departe.

– Cum se manifestă o relație armonioasă cu sportul pentru o persoană al cărei program echilibrează activitatea profesională cu viața socială și cea personală?

-Din punctul meu de vedere dar mai ales după o viață dedicată cercetării și studiului afirm că regula simplă a acestei relații este înțelegerea faptului ca la origine suntem oameni și cei doi factori principali existențiali sunt mișcarea și aportul nutrițional. Pentru a beneficia de un mod de viață echilibrat și sănătos, așa cum toți ne dorim, prioritar este aspectul nutrițional care să ocupe o pondere de 80 % iar mișcarea o pondere de 20% în viața noastră. Regula simplă se poate obține doar prin conștientizare (importanța primordială a noastră, a organismului uman), așadar un proces prin care putem să ne asigurăm de sănătatea și buna funcționare a noastră pe mai departe.

– Cum poate fi acționată despărțirea față de sport, ca urmare a unor varii decizii de viață sau a unor conjuncturi nelegate de voința persoanei ce-l practică, astfel încât organismul să nu perceapa schimbarea drept un șoc?

-Ca să putem înțelege acest fenomen avem nevoie de o cunoaștere mai profundă a informațiilor reale și corecte despre sport (lăsând la o parte voința practicantului unui sport, aspect care într-adevăr poate reprezenta un factor important în atingerea unui nivel de pregătire ridicat) trebuie să înțelegem importanța rolului specialistului în materie de sport. Dacă am cerceta cu atenție o să observăm că sportul la origini are ca fundament competiția, întrecerile de tot felul stând la baza relațiilor interumane și culturale atât la nivel național cât și internațional. Mai mult decât atât nu realizăm faptul că indiferent de opțiunea sau alegerea pe care o facem, atât pentru noi cât și pentru copilul nostru, aceasta se dovedește a fi tocmai nepotrivită și ca și consecință se poate manifesta printr-un șoc atât la început, pe parcursul practicării cât și la despărțirea de sport. Aud foarte des oamenii spunând că au făcut sport de performanță, dar câți realizează că de fapt o mare parte au pierdut o groază de timp prețios din viață făcând o alegere nepotrivită, deoarece nu au avut o finalitate concreta … Este extrem de importantă alegerea unui sport în funcție de aptitudini, care trebuie depistate de un specialist, din timp, pentru ca pierderile să fie cât mai mici și beneficiile cât mai mari. Elementul cheie este acțiunea corecta prin alegeri personalizate și nu a unei acțiuni de masă (cu mulțimea). Trebuie lămurit ce înseamnă mișcarea și ce înseamnă sportul. Sportul este o formă de joc competitivă în care există o strategie proprie și complexă după care se desfășoară pregătirea și antrenamentul pentru a putea concura cu alți sportivi, echipe, cluburi sau federații. Aici toți cei înscriși fac același lucru, se antrenează toți la fel, nu există personalizarea sau individualizarea formei de antrenament. Dacă ai aptitudini pentru acel sport atunci ai șanse pentru mai departe. Nu ai aptitudini atunci execuți antrenamentul după propriile posibilități și dotări… Educația fizică este o formă de mișcare ce s-a dezvoltat în școli și instituții și care a avut rolul de a pune în mișcare corpul uman prin diferite tipuri de execiții de gimnastică și stretching. Nu trebuie confundată educația fizică cu sportul – nu sunt același lucru. Toți vor să facă sport dar trebuie să își dea silința să înțeleagă mai întâi ce înseamnă fiecare (educație fizică și sport) și diferențele existente, asta înainte de a face o alegere pentru ei sau copii lor. Educația fizică este cea menită să asigure minimum de conduită pentru întreținerea corporală și menținerea sănătății, și nu sportul așa cum cred cei mai mulți. Sportul înseamnă aptitudini, competiție, performanță. Nu toți cei care acced în sport ating aceste culmi, nu toți pot ajunge performeri, nu toți ajung campioni. Trebuie să vă treziți și să ieșiți din această standardizare, desprinzându-vă de strategiile impuse, păcălitoare. Puteți face pasul către viața reală, găsindu-vă propria indentitate și trăind cu adevărat.

– Pregătirea pe care o oferiți vizeaza inclusiv dimensiunea psihologică. În acest sens, care sunt principalele blocaje ce impiedică dăruirea unei persoane față de sport și ce schimbări remarcați odată ce această relație este închegată?

-În pregătirea pe care o ofer am demonstrat în nenumărate ocazii și cazuri că potențialul psihologic reprezintă cheia succesului și poate avea dimensiuni infinite. Exercițiul, continuitatea, perseverența și prefecționarea îți pot îmbunătăți categoric capacitățile motivaționale atât în sport cât și în viață. Așadar dincolo de bagajul genetic, blocajele care ar putea împiedica deschiderea unei persoane față de sport și de mișcare pot surveni în necunoștiință de cauză, din informații eronate, din neprofesionalismul de care dau dovadă acele persoane care sunt puse să-i învețe pe alții sau să le ofere cunoștințe din experiența lor. Acestea neavând experiența practică de comunicare și pedagogie în domeniu, nu sunt capabile să-i facă pe subiecți să înțeleagă fenomenul din punct de vedere psihic și astfel se produc acele blocaje care îi fac pe receptori să își piardă interesul vis a vis de fenomenul sport sau cel de mișcare. Iată deci că este de extremă importanță existența profesioniștilor care trebuie să dețină și să îndeplinească o multitudine de abilități profesionale, precum cea de pedagog, psiholog, antrenor, terapeut etc.

– Principalele aspecte ce inhibă inițierea unei legături cu sportul sunt fie varsta la care este luată această decizie, fie sedentarismul. Cum pot fi contracarate aceste prejudecăți și cum este introdusă inspre sport o persoana care a facut aceasta alegere, fara a o descuraja?

-Așa cum am menționat de fiecare dată, principalele aspecte ce inhibă inițierea unei legături cu sportul și miscarea nu sunt neapărat vârsta și sedentarismul, ci modul prin care se implementează și se explică, se predă și se traduce … dacă vreți mai simplu …modul prin care se oferă informația, calitatea ei și practica. Este adevărat – cu cât vârsta este mai fragedă cu atât avem posibilitatea de a explora cât mai mult relația directă dintre organismul uman și fenomenul mișcare. Dar la fel de adevărat este și faptul că indiferent de vârstă, și chiar dacă te afli la stadiul de sedentar, nu constituie o problemă inițierea unei legături cu sportul sau cu mișcarea atâta timp cât acest fenomen este dirijat de un profesionist. Indiferent de cât de bune sunt informațiile și cunoștințele pe care le oferim subiectului, fără ca metoda aleasă să fie optimă, aceștia nu vor înțelege și percepe cu mintea lor fenomenul și nu vor putea fi atrași niciodată de o asemenea conexiune și mai ales, ea nu va fi una de durata. Experiența și practica stilului de viață pe care l-am creat au demonstrat clienților mei că se poate chiar și mai târziu, decât niciodată.

– Implicarea dvs în dezvoltarea unui stil de viață sănătos se axează inclusiv pe nutriție, zonă sub care ați scris lucrări și ați conceput meniuri, în care dincolo de a crea rețete, ați supravegheat și structura ingredientelor. Spre ce concluzii v-a purtat acest interes?

-După cum am mai precizat în nenumărate rânduri acest subiect este unul foarte sensibil pentru dimensiunea sa necunoscută și mai mult decât atât pentru importanța vitală adusă existenței noastre. De aici și marea confuzie creată special de anumite persoane foarte importante din emisfera puterii globale. Alimentația fiind elementul de bază, vital pentru întreaga omenire, se află ca și subiect pe un teren minat. Este dacă vreți punctul cel mai sensibil la care omul a fost, este și va fi atins. Nimic nu este mai important în lume decât alimentele. Descoperindu-se acest lucru s-a creat un fenomen de manipulare al maselor devenit astfel cea mai importantă armă din cate au existat. Se spune că suntem ceea ce mâncăm. De-a lungul carierei mele am studiat, cercetat și aprofundat aproape tot ce este existent la nivel de cultură și educație în acest domeniu dorind să beneficiez de o cât mai bună și mai exactă cunoaștere a elementelor nutriționale de bază aflate la îndemâna noastră, care să asigure un aport nutrițional suficient și care să acopere necesitatea funcționării optime a organismului pe tot parcursul existenței lui. Am întâlnit și parcurs o multitudine de studii și cercetări (mai mult sau mai puțin elocvente), am ascultat opiniile mai multor specialiști și oameni de succes, am colindat departe în lume pentru a putea percepe, înțelege și cunoaște atât nivelul de cultură și civilizație cât și tradițiile și elementele de bază nutriționale ale acelei culturi dar paradoxal, nimic din tot ce am întâlnit nu a putut să definească în mod veridic calea cea bună de urmat. Concluzia mea este că secretul stă la baza moderației pe care fiecare trebuie să o aplicăm în ceea ce privește viața de astăzi. Multitudinea de alimente apărute, inventate peste noapte, care fac mai mult rău decât bine, de care în esență corpul nostru nu are nevoie, sunt făcute special să creeze dependență.

Interviu realizat de Diana Șerpoianu

Mai rămâi!
Și zboară cu mine-n lumea de mister,
într-un dans mândru, poetic și pasional,
simte libertatea-n al tangoului atelier,
dansând sincer, corpu-ți topindu-se total.

Șoptește-mi în sincope, în dulci nuanțe
și mișcări sacadate, cast și elegant,
în timp ce ochii au sclipiri de diamante,
să simt pasiunea-n dansul extravagant.

Atinge-mă-n acest poem cu ritmuri senzuale,
rămâi cu mine sub farmecul spațiului imaginar,
ne pierdem în schimb de semnale, de mesaje,
modificând pașii-n tempo dramatic, teatral.

Pictează-mi necunoscutul pe-ai mei umeri
cu buzele-ți râvnind după al meu sărut,
cu palma ta-ntreagă vreau să m-acoperi,
în visul terestru și nocturn, fă-mă așternut.

Simte-mi nebunia curată-n discursul ritmic,
rezonând, vibrând împreună, să dansăm,
nu privi-n pământ, respiră-mi aerul erotic,
în aceeași piesă doar o dată să mai jucăm.