Imi plac cuplurile de oameni in varsta.Imi plac de mor. Nu stiu daca imi plac perechile in varsta in general, sau ii observ doar, pe cei ce se iubesc inca la 60/70 de ani in particular.
Ii observ pe ei doi, ce se tin inca de mana, desi se cunosc si se iubesc de 40 de ani deja.

Deja?? Suna a putin, totusi.  

Mi se pare extrem de sentimental chiar sa existe, cu adevarat, oameni ce se gasesc atat de bine in tinerete , incat iubirea le este trainica si tanara precum sufletul, de altfel, si la o varsta mai matura.
Cand iubesti asa de mult, ai un zambet aparte o viata intreaga.

La 80 de ani, da, ai inca ochii tineri si fericiti datorita impartasirii si reciprocitatii si recunostintei ..ai avut noroc tu!! Uite ca oamenii au si noroc, cateodata!

Doar daca nu-si cauta doar ghinionul.

Stii sigur si cu certitudine ca esti norocos si pentru simplul fapt ca traiesti inca si tu si ea. Si fizic, inca esti alaturi de persoana iubita..inca esti, dar si sentimental vibrati inca impreuna.

Ador oamenii ce se traiesc in pereche, multumiti ca s-au gasit candva.

Imi plac de mor, repet, batraneii cei frumosi ce se bat cu perne cateodata.
De fericire ca inca pot sa-si zambeasca unul altuia.

In alta ordine de idei…

Cred ca omul modern nu mai poate simti miros de sentiment bun si cald si bland si nici bucuria unei imbratisari din suflet. Cred ca omul modern e mult prea interesat sa dezvolte teoretic definitii de stare exacte.
Prea pragmatic este omul modern. Prea expansiv in dorinta de a cauta noi sensuri despre natura umana. Sentimentele, trairile, senzatiile..scopul vietii in general , nu sunt schimbabile in functie de generatii. N-au stil modern sau dimpotriva, antic.

In acelasi context de inceput..

..ma mai gandesc ca aceste cupluri adulte pe care le remarc eu cateodata, nu au probleme, dar cred ca nici nu au avut candva, in a-si exprima dorinta sau nevoia de dragoste pe care o simt chiar si acum tot reciproc.
Lor nu le mai e frica de cuvinte. Nici nu le-a fost. Nu le e teama de adevarul „te iubesc’ului” lor longeviv. Caci si l-au recunoscut din fasa. Nu au ei temeri ca le-ar fi putut fi mai concreta fericirea cu altcineva.

Ei au stiut ca se iubesc de cand s-au intalnit.

Si-au si spus lucruri de suflet unul altuia de la inceput probabil. Si-au tratat problemele de viata cu afectiune si hotarare in a le rezolva in doi, ei doi, aceiasi doi pe care-i vad eu vorbind cu inflacare , habar n-am ce, dar inca ei se asculta, pe o banca in parcul de vis-a-vis. El ii mangaie mana garbovita de trecere de timp.
De trecere de timp putin, caci ei ar mai putea vorbi inca o viata.

Imi plac oamenii in varsta ce inca se iubesc.
Imi plac oamenii acestia hotarati sa-si mangaie inca privirea tanara ce transmite vioiciune glasului matur. Pare ca avem o viata lunga noi.
Altii s-ar mai iubi mereu inca putin.
Inca pe atat.