RECENZIA UNUI NAUFRAGIU
de Irina BBota
N-am să spun că viața mi-a fost un naufragiu,
pentru că nu uit nicicând s-aduc un pios omagiu,
eu mereu fredonez, chiar și-n barca de salvare,
cântând în versuri triste, dar cu-atâta ardoare;
că pentru trandafirul tău voiam să mă-ntorc din drum,
dar ușa era închisă. Iar pozele ți le adun într-un album,
sperând să nu caut dragoste-n reproșuri, în indiferență,
și că reușesc să fac o recenzie a vieții, care-n aparență
ar trebui să fie curată, fără nicio minimă eroare,
voind inimii și trupului tău să-i fi fost ambasadoare.

N-am să spun că ochii-mi ți-au îndrăgit și ei, timid, ochii
din prima zi din primăvara-n care, în stație ne-am văzut,
că prin trandafiri roșii și arbuștii plini de floare
se pierdeau în aerul de secrete păstrătoare
și-mi făceau cu ochiul din dosul unor plăpânde frunze
doi licurici ce dansau, încercând parcă, să se scuze
pentru răspândirea iubirii printre cei fără de speranță,
cei ce-și rostogoleau lacrimi de ploaie-n a lor exuberanță,
înmuiați de miresmele nopții până se crapă de nouă zi,
cu suflete zburdalnice, puși pe inocente glume și șotii.

N-am să spun că mâna mea elegantă, catifelată,
cu pielea bronzată acum, ca de amăruie ciocolată
își târăște nefericirea ca pe-un ghiozdan prea greu,
și-l lasă gaj în monotonia deșertului, într-un separeu;
că părul meu era ca pana de tăciune a corbului croncănitor,
dar păianjeni nevăzuți și-au pus dantelăriile-n jurul ochilor,
c-aveam buzele care-ți rosteau numele șoptind, tărăgănat,
silabisind, pe un ton cu tandrețe sinceră, încărcat.

Dar am să-ți spun c-am ațipit în noianul gândurilor de iubire
ce ne-au cauzat în inimă și rațiune o temporară orbire,
și fără să vrem, două lacrimi, de multă vreme stăpânite,
una a ta, cealaltă a mea, ne făceau sufletele unite,
și credeam că reușim să pășim amândoi mai departe,
neștiind dacă, cum, când, unde să jucăm o ultimă carte…

Autor Irina BBota

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

Tot timpul avem aşteptări mari, poate prea mari şi mult prea multe de la ceilalţi.
Mereu suntem nemulţumiţi dacă dăruim şi nu primim înapoi acelaşi lucru.
” Eu te iubesc şi uite! fac aşa. Tu mă iubeşti, zici? Hmm..! Nu prea te cred..!!..că uite! Tu faci altfel şi nu aşa; aşa cum fac eu.”

Mereu suntem dezamăgiţi dacă oamenii nu ne-nţeleg cu totul doleanţele, ori dacă nu observă când transmitem non verbal tristeţea noastră..sau bucuria noastră de moment, ori fericirea, împlinirea personală.

Observ că ne-am obişnuit să suferim prea tare atunci când remarcăm că tot ceea ce facem noi, doar pentru noi în speţă, nu ne interesează decât pe noi şi-atât.
Întotdeauna vrem să auzim şi-un „bravo”! cel puţin din partea celor apropiaţi, atunci când reuşim să ducem pân’ la capăt lucruri considerat a fi esențiale.
Ne dorim să împărtăşim împliniri personale, fericirea noastră, importantul nostru bucuros de astăzi, oamenilor importanţi din viața noastră.

..care nu se vor bucura însă mereu pentru noi aşa cum ne-am fi aşteptat. Sau cum am fi făcut-o noi. Iar de se-ntâmplă aşa, ne-am cam obişnuit să suferim. Prea mult.

..de-aia ziceam că avem aşteptări prea mari şi mult prea multe de la oameni în general; pentru că împlinirile noastre nu bucură o lume-ntreagă cum poate că ni s-ar părea firesc.
Nu bucură pe nimeni mai exact probabil. Decât pe noi înşine şi doar atât.

Există două feluri de oameni: cei ce fac lucruri pentru ei, îndeplinindu-şi vise proprii, trăindu-şi fericirea în stil vesel personal…şi cei ce trăiesc numa’ prin ceilalţi, cei ce se schimbă cameleonic în funcţie de anturajul prin care se învârt.

Indiferent din ce categorie ai face parte, tot vei avea însă aşteptări din partea celorlalţi.

Vei avea nevoie de apreciere şi de recunoaştere pentru a fi mulţumit cu totul sufleteşte şi totodată sigur că ce-ai făcut chiar e real succes, nu doar în sine-nchipuit. Pentru a fi împlinit cu totul şi fericit şi, mai ales, pentru a-ţi câştiga încrederea în tine, ai categoric nevoie de recunoaştere cumva.

Este ca şi-atunci când iubeşti o persoană mult şi dedicat, statornic şi hotărât.
Păi când ajungi să iubeşti astfel, clar ai trecut de stadiul îndrăgostirii, etapa de început, nu mai ai cu siguranţă îndoieli, eşti sigur că iubirea îţi este împărtăşită; ai avut deci recunoaştere iniţial, aţi fost îndrăgostiţi amândoi iniţial şi abia apoi, tot împreună, aţi hotărât că sunteţi compatibili pe termen lung, că puteţi merge mai departe ca şi parteneri într-o relaţie de cuplu asumată pe de-a-ntregul și în viitor. Iubită împreună.

Avem aşteptări multe de la oamenii pe care-i iubim, care ne sunt prieteni, apropiaţi sufleteşte; avem aşteptări ori nevoie de recunoaştere şi de la oameni străini, necunoscuţi.
Dar e firesc să fie aşa, zic, în anumite limite, bineînţeles.

Este firesc să ai nevoie de un feedback, este categoric necesar să simţi că eşti iubit într-o relaţie unde iubeşti, este important să ţi se spună „bravo” dacă tu ştii că-l meriţi..cred că-i absolut normal până la urmă, să avem aşteptări din partea celorlalţi.

..dar nu aşteptări pentru că noi am dăruit ceva şi ne trebuie obligatoriu în schimb şi nouă altceva, nu aşteptare de îmbrăţişat pentru că noi îmbrăţişăm.
Mi se pare însă firesc să m-aştept să mă observi atunci când am motive reale sa fiu mândră de mine, pentru că mi-a reușit ceva extraordinar pentru care am muncit și am luptat și mi-a ieșit perfect.

Eu am o singură aşteptare de la
ceilalţi; doar una singură: am nevoie să ştiu că ştii, să ştiu că vezi, să ştiu că simţi bucurie, să nu abţii dacă observi că merit să îmi spui un „bravo!”.

Asta-i aşteptarea mea din partea celorlalţi, din partea celor ce mă iubesc şi care pretind că le-aș fi importantă în vreun fel, ori dragă în alt fel.

Dacă aflu un „bravo” pe care în sine chiar ştiu că mi l-aş merita pe bune, cu adevărat, din partea celorlalţi, cei importanţi mie..dacă mi-l spun firesc, fără să-l cer, fără să-ntreb..dacă au observat ei că am făcut şi-am dres eu ceva destul de important, înseamnă că ei chiar mă iubesc şi chiar le pasă bucuria împlinirii mele.

Căci au simţit-o fără să le-o explic în amănunt.
…iar dacă ceilalți nu-mi vor spune nimic, înseamnă că am doar multe, prea mari și mult prea multe asteptări eu de la oameni în general.

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

Importanța comunicării nonverbale

Se uită în ultima vreme la tine doar prin tine.
A uitat să te privească important.
Ori poate tu privești în gol privind spre el. Spre ei, spre oameni, în general.
Uităm des în ultimul timp importanța privirii dintre oamenii. Nu mai știm să ne uităm curios, întrebător, amuzant, cu mustrare sau dimpotrivă! întelegător.
Ne uităm prin oameni gândindu-ne mai departe gândul de unde rămăsese. Și-atât.

Din priviri putem comunica și de cele mai multe ori doar privind drept în ochi persoana căreia îi vorbim ea va înțelege exact ce dorim să-i povestim în următoarele două trei…cinșpe cuvinte.

Comunicarea nonverbală este extrem de importantă și în cuplu, de aceea ar și trebui reînnoită permanent.

Păi cum ni se-mpleteau privirile la începuturi, când flirtam? Cât de mișto era joaca noastră de-a privitul unul spre celălalt? Câte lucruri nu ne-am spus privindu-ne noi, numa’?
Fără nevoi de completare în cuvinte, înțelegând perfect din ochi ce vrea să spună fiecare?

De când nu ne-am mai observat atent, cu o privire interesată cu adevărat de starea în care ne-am trezit noi astăzi?

„Cum are ochii? jucăuși sau triști?…”

Ori poate singuri?

Dacă nu mai privești, nici nu vei fi privit înapoi; pentru că ceea ce nu e îngăduit va fi resimțit ca interzis în timp.

Pe de altă parte, mângâielile sunt esențiale și ele, comunică despre noi în cuplul nostru tot nonverbal și foarte sincer.
Mai are reacție la atingerile mele?? Cum mă mai simte el? Cum mă percepe ea? Mai vibrăm noi împreună?
Toate acestea sunt răspunsuri pe care le primim doar dacă vom atinge și dacă vom simți apoi reacția atingerii noastre.
Nu dacă punem întrebări; la care printre altele putem primi înapoi doar o privire goală.:)

Zâmbetul iarăși vorbește de la sine.
Când te uiți zâmbind frumos spui multe: spui că ți-e drag ori dragă, spui că încă îl vezi cel mai frumos din univers, mai spui că-ți place să îl/o simți aproape pentru că-ți dă o stare bună ce te determină să îi zâmbești și astăzi ca și ieri.

De aceea zic că-i important să comunici nonverbal cu partenerul din relație. Să nu uiți să o faci, neacordându-i importanță.
Căci altfel nu îi simți toate vibrațiile, nu-i simți durerea dacă este, nu-i simți teama dacă a început să îi apară, nu-i simți neliniștea sufletească.
..și nici iubirea toată ce-i freamătă spre tine.

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

 

Ce fericită sunt astăzi!!
Așa de fericită sunt, încât aproape că mi-aș dansa ziua toată; aș dansa în supermarket, aș dansa în drum spre școala lui fi’meu, aș alerga dansând prin piață…oriunde aș cam tot dansa și asta fără a mă simți, dar nici măcar nu m-aș gândi: „Ce-or zice oamenii din jur?..oare că sunt penibilă?!?”
..deci? ce zici? Te fac un vals??

Ia să văd..ia să vedem..! Cam ce s-ar potrivi?!? Și mă gândesc..mă tot gândesc cam ce s-ar cuveni dansat, ce-ar merge în tandem?? Ce ritm îmi găsește oare fericirea?
Hmm..! Parcă aş valsa un pic.
Ori crezi c-ar merge şi mai bine un tango?

..dar mai degrabă simt c-aș strânge ochii, poate că mai bine mi-ar prinde să-mi cânt eu Bolero-ul și să-l dansez în gând, ca pentru mine; apoi, de simt cumva fior de suflet mai rebel prin dansul singuratic, atunci..cu un firesc balance întors din drum, destul de brusc, o să îl las să îmi inunde casa toată, să-mi sune în crescendo urlând rărunchi prin boxă, tot în crescendo deranjând apoi vecinii..hei! Dar tu-l auzi, oare?? Tu îl auzi acum..!??! fii atent, asta-mi place cel mai mult..acum:
Naaa….nanananananana..nanananaaa..!!
Aud cum urcă!!..Cum urcă și iar urcă, urcă tot mai sus..!!..urcă şi-mi descătuşează emoţii, le umblă, le învârte..și le suie! Le dansează, le coboară..!
Dezbracă şi apoi îmbracă simţurile tremurânde, le trăiește trăirea, le simte gândul și le intuiește dorința..; le împlinește plăcerea.

Mda..Bolero-ul îl prefer întotdeauna. Deși atunci, adică întotdeauna când simt fericirea asta, o gândesc întâi ca și cum mi-ar conveni un vals.
Ce mişto ar fi să avem viaţa cântată, dansând-o tot mereu, plânsă fericit şi doar din bucurie..!!

N-ai zice și tu, nu crezi că ăsta-i idealul?

Ce facem ori cum nu facem, că mereu ajungem să povestim despre un ideal al nostru; Pe care îl zugrăvim frumos în tonuri calde, adăugăm și niște accesorii cool, nu uităm nici pata de culoare, asortăm apoi mobilierul, punem și-un covor drăgut..şiii.!! când s-alegem perdeluţe vesele cu flori, pentru un strop de romantism..

„Biiing-Baaang!!Biing-Baang..!! Biiing!!…”

Dar ce naiba se aude? Ce-i cu sunetul ăsta ciudat și tare, ascuțit..și-atât de insistent??
E interfonul! Sună de jos interfonul, că mai întotdeauna strică interfonul momentul meu cel mai frumos din vis.
Niciodată, dar niciodată! nu m-a sunat când tremuram coșmarul vreunei nopți de..vineri 13, plină toată ochi de ceasuri rele.

„-Cine e?? Dar cine e, vă rog? Da, aici stau eu..!”
Logic că aici stau eu, firește că eu sunt eu și bineînțeles că tot eu am comandat parfumul meu preferat.

„- S-a deschis??”

Mda! Mă bucur că-mi aduceți parfumul comandat, tocmai ce mi se terminase de vreo 2 zile..!
Doar că preferam să nu mi se trezească visul chiar fix acum..poate că dacă-l duceam până la capăt, cine știe?!? Poate mă trezeam știind ce perdea îmi trebuie cu exactitate. Culoarea de fond, culoarea floricelelor..!! Și astfel așezam totul perfect, îmi mobilam cum trebuie și fericirea. Idealul.

..dar ce să-i faci??!? C-așa se-ntâmplă cu idealul acesta tot mereu. Trăieşte perfect asortat doar prin vise; și nici măcar ele nu sunt duse pân’ la capăt.
Că le sună interfoane trezindu-le zâmbetul fericit ce spera că..!!
Dar nici nu mai contează la ce spera.
Nu mai e important deloc..!

..și tot pe-acolo, doar în vis, întâlnim oameni ideali..bărbaţi, femei, prieteni..! Copii!!
Eee! Uite că am găsit și-un ideal real, foarte veridic. Nevisat.

Copiii.

Copilul meu reprezintă idealul de copil, este mereu perfect pentru mine, dacă face..orice-ar face! tot mi-e ideal de copil.
Și-al tău îl simți la fel, nu? Și el este categoric singurul asortat perfect până la capăt.
Și-al meu și-al tău, amândoi, sunt copii perfect de ideali.

..în rest, doar vise trezite prea devreme.

Ca şi fericirea mea de astăzi.

Nici măcar nu m-am trezit veselă astăzi, ca să știi.
Am încercat doar să închid ochii și să intru astfel ușor-ușor, în stare de fericire ideală.
Am renunţat la vals, pentru că vals dansez când nu spun nimic despre fericirea mea. Când n-o vorbesc, ci doar o simt în toţi porii mei cum..cum îmi respiră, împărțind cu mine aerul, bucuroasă că ne-am regăsit…!
Mă și gâdilă ca să râd în hohote, din tot sufletul..!!..
Iar dacă apuc să-mpiedic valsul, dacă îl dansez stângaci, îmi soptește în gând ea ritmul, cu răbdare:
„- Un’..doi..trei/un’..doi..trei/un..doi..trei…şi hai!! pluteşti! Simți că ești uşoară..!! Aşa! bravo! N-ai valsat demult, ai cam uitat..! Astăzi fără Bolero, în regulă!? Hai un’..doi..trei! Și din nou…un’..doi..trei..!Și-acum plutești..!..Bravo..! Așa…! Perfect..! Ne amintim valsul..!! Și iar, din nou, și un’..”

Și m-am hotărât acum să aştept fericirea mâine.
Ieri am tras-o, ce-i drept, un pic de mânecă..!..da’n-am ţinut-o strâns şi mi-a scăpat printre degete.
Mâine o prind însă hotărât şi-o trag cu toată forța spre mine!!
Şi-o gâdil şi-o răsfăţ şi o alint şi o adorm învelită în emoţia regăsirii.
Sigur se va bucura văzându-mă atât de fericită!!

Hai că mă duc să-mi aprind o ţigară şi să-mi dansez Bolero-ul azi, visând un pic din gânduri; sper să reuşesc să adorm rapid.

Vreau să mă trezesc în zori de mâine când voi răsuna prin casă, dansându-mi valsul.
Mâine, când voi pluti apoi eu valsul alergându-l repede, grăbit prin piață…
Noapte bună, dragilor!!
Mâine eu când mă trezesc fericită, voi scrie valsul..

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

Sex fără afecțiune

În genere, este de dorit să existe o asociere între sex și dragoste, este de preferat să avem și o relație afectivă, nu doar una sexuală, în special în cadrul unei căsnicii, pentru o dezvoltare armonioasă și sănătoasă a cuplului.
Dar nu este însă neapărat necesar. Si nici obligatoriu.
Bineînțeles că este de dorit ca dragostea și sexul să coexiste, nu neapărat este și necesar însă, repet.
De altfel, am și auzit cazuri, oameni, chiar și printre persoane căsătorite, care spun că satisfacția sexuală poate fi chiar mai mare dacă nu ești legat afectiv, implicat într-o poveste romantică.
Acești oameni, de care vorbeam mai sus, consideră sexul lipsit de afecțiune destul de satisfăcător și tind să se dezvolte doar astfel personal din punct de vedere sexual, în special în prima parte a vieții; posibil la maturitate sau chiar spre bătrânețe să înceapă să pună accent și pe sex cu afecțiune, iar asta pentru că după o anumită vârstă nevoile și obișnuințele sexuale scad, libidoul, de asemenea, se diminuează.

După cum spuneam și-n alte rânduri, sexul reprezintă un impuls atât biologic cat și unul social, iar prin latura sa biologică este deci non-afectiv.

Atunci când necesitățile noastre sexuale biosociale ne împing să ne dorim impuls sexual fără (dar și cu) afecțiune, nu văd motivul pentru care se insistă atât de mult pe faptul că ar trebui să-i determinăm pe cei ce sunt adepții ambelor tipuri, să se simtă anormali, ori rușinați și neînțeleși.

Din altă persepectivă dacă am privi lucrurile, mă tem că există în lumea asta milioane de oameni, bărbați și femei deopotrivă, care din păcate, nu au capacitatea, ori au o capacitate redusă, de a simți iubire sau afecțiune. Spre exemplu, cei cu deficiențe psihice ori emoționale, sau oamenii insensibili genetic.
Dacă acești oameni nu-și rezolvă problemele legate de afectivitate și din moment ce majoritatea au cu siguranță și nevoi sexuale, de ce ar trebui să se simtă vinovați când fac sex cu un partener ce nu-l iubesc? Sunt convinsă că acesti oameni sunt suficient de dezavantajați din cauza acestor deficiențe fără a le mai spori și noi frustrarea, certându-le „anormalitatea”.

Întotdeauna am fost de părere că normalul nu are vreo limită și că granița dintre normalitate și anormalitate, chiar și din punct de vedere sexual, nu ar trebui trasată; am considerat mereu nefiresc să stabilim noi pentru alti oameni reguli de trăit viața lor.
Fiecăruia dintre noi ar trebui să-i fie îngăduit un stil personal de viață, și mi s-ar părea civilizat și firesc să înțelegem că nu întotdeauna funcționăm în norme și principii și trăiri, general valabile și unanim acceptate.

Eu spre exemplu trăiesc cu nevoie afectivă permanent. Chiar și sexual vorbind, tot așa funcționez.
Dar asta nu înseamnă că alții nu simt diferit.
Ori că n-au dreptul să o facă.

 

 

Cele mai rele stări sunt cele neutre.. am mai vorbit despre subiectul ăsta și-ntr-un alt articol, cu ceva timp în urmă.
Atunci şi acolo, spuneam că mai bine trăieşti neutru decât nici măcar aşa, că-i mai bine să trăieşti neutru decât să alergi bezmeticind prin stări necunoscute.
Mai bine să trăieşti neutru, spuneam, decât să te cauţi rătăcind printre stări noi.

Azi m-am răzgândit.
Starea neutră e cea mai rea.
Parcă şi furia îmi sună mai bine acum. Aş vrea să simt măcar furie.
Şi mi-aş mai dori să plâng.
V-am mai spus în alte rânduri totodată şi că atunci când eram mică, mă enervau lacrimile mele curse în șiroaie multe, greu de oprit.
Acum însă nu m-ar mai deranja nici ele.
Mi-ar fi plăcut să pot să plâng acum; să mă secătuiască plânsul dacă vrea să nu-mi rămână lacrimi.
Apoi mi-ar plăcea să simt furie iar.

..şi-apoi să-mi fac o baie lungă şi să dorm.
Fără vis care să-mi perturbe somnul fără dorință azi de vis.

..şi-apoi să vină dimineaţa cu zâmbet vesel, nu doar banal şi sec, ivit doar din obişnuinţă.

..și-apoi cred că aș fi pregătită să-mi revin la starea mea de-o viaţă de care mi-este atât de dor.

Să reușesc să mă bucur chiar dacă sparg ceaşca de cafea pe care-o iubesc de 15 ani. Să mă înveselească din acel moment până și stângăcia mea.
După toate astea, mi-ar mai trebui să râd mult și în hohote ușurate de greutăți trecute. Atât de mult să râd şi atât de tare să-mi placă râsul meu, încât să mă hotărăsc să-mi întorc râsul înapoi de tot şi pentru totdeauna cu orice preț.
Să nu-l mai uit; să nu-l mai rătăcesc râzând neutru.

Asta zic..că m-am plictisit să tot trăiesc neutru.
Nici nu simţi că trăieşti dacă zilele îţi răsar cu dimineţi indiferente.

Mereu am crezut că suntem singurii responsabili pentru noi.

Tu răspunzi pentru tine. Tot tu plăteşti decizia proastă.
Tot tu și numai tu ești direct responsabil dacă zâmbești timpul ori dacă doar ți-l plângi.
Tu singur hotărăști dacă să ai noroc sau dimpotrivă.
Tu decizi cum îți trăiești povestea. Nu ceilalți.

Așa eram convinsă până de curând.

În ultima vreme însă, parcă am un pic de îndoială vis-a-vis de toate astea de mai sus.
Parcă nu mai sunt convinsă că doar eu sunt vinovată de stările astea ale mele atât de neutre. Seci și terne.
Am început să cred că viaţa ne poate fi influenţată în trăiri şi alte lucruri, și de alţi oameni..de evenimente ivite brusc, neaşteptat, de circumstanţe noi neprevăzute.
Factorii aceștia externi, am început să cred că amprentează și ei câte un pic din noi, se impun cu puncte de vedere străine planului nostru de viață, pun întrebări şi îţi creează incertitunini, instabilitate emoţională.

..Care pot duce în timp, dacă nu manageriezi bine și doar te lași manageriat, la o viaţă trăită neutru.

Am început să cred că în totalitate responsabil pentru tine poţi fi doar tu doar în condițiile în care ai trăi singur, pustnic. Solitar.

Sau poate că ăsta-i firescul vieţii, aşa o fi poate necesar să ne plimbam viaţa..; îndrăgostind, iubind, fericind..!…coplesiți totuși, câteodată și de stări de-astea neutre.
Cu zile scurse din viaţă, lungi şi impasibile. Lipsite până şi de furie.
Fără emoţie iubită, indiferente.

Până nici roua dimineţii nu-mi mai pare înţeleaptă cum era înainte.
Parcă și cerul şi a schimbat albastrul???!
Sau mi se pare mie?

Auzi, dar nu cumva şi mai degrabă numa’ eu, doar eu, sunt în schimbări majore importante? Şi nu cerul?

..că asta chiar c-ar fi ciudat..!

 

Citatul zilei:

” Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mai mereu la ceea ce ne lipsește.” ( Shopenhauer )

Eu îţi zâmbesc acum.
Tu fix acum îmi plângi.
Eu alerg acum văratic, jucăuş.
Tu stai pe loc doar. Hibernezi.
Îmi întorc faţa din tine să-i fac cu mâna soarelui, căci m-a atins cu o rază.
Tu intri-n mine speriat de-un..mititel de nor.

Îţi povestesc din vis de-aseară cum ne hlizeam prin viitor. Tot noi în doi.
Cu groază dai din umeri şi-mi spui despre coşmarul tău de ieri… acelaşi ieri al meu când eu visam cum ne căţărăm pe nişte ..stânci?!! stânci parcă erau, da..!..în hohote de plâns bucuros că reusim să păcălim iar timpul. Întinerind noi încă împreună.

„- Hmmm..ce chef am de-o clătită..!!..” zic într-o seară.
” – Îmi iei şi mie-n drum spre casă? Când vii tu înapoi??”
„- Înapoi de..unde? Zici c-am fugit pe lună!! Doamne fereşte..!! Auzi-o ce spune..!!
Vii înapoi, auzi!!” îți repetai în barbă.
„Aaa….Eu aş mânca supă şi nu opresc de două ori. Vrei supă??”
„- Vreau o clătită. De fapt..voiam.”

„-Ieşim? Îmi simt cheful de club. „Sisters”? Ce zici?? Ori poate doar un „Lofting”? Hahahah..! Aş dansa până dimineaţă, jur..!!…”
„- Serios? Da? răspunzi anemic împletind cuvinte-aiurea.
„- Nu m-ai prins în ziua bună. Mă culc, cred, mai degrabă..sunt foarte-foarte obosit azi…!! Tracasat…nici nu ştiu ce naiba..!”

„-Te prind!! Te prind..!! Te prind şi te iau în brațeee! Te prind şi te săruuut! Bau!
Haide..haide..fugi..!!”
„- Nu mai termini şi tu odată cu aberaţiile astea grădinicioase..? Mă agasezi teribil.
Hai că ies cu băieţii un pic. Pa.”

Citiți restul articolului aici

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

Mi se tot ivesc în ultima vreme prin viață tot felul de situații neprevăzute ce mă bulversează.
Mă tot înghiontesc zilele în ultima vreme. Mă pălmuiesc total nemeritat. Des. Din senin.
…ori vin cu vreun eveniment ce mă neliniștește punându-mă pe gânduri…
..ori îmi sună un telefon cu vești destul de..foarte proaste…
..ori îmi răspunde soțul într-o doară plictisită, când îi explic entuziast înțelegeri descifrate despre mine în vreo seară de marți.

Multe zile mi se ivesc în ultima vreme cu mulți ori dintr-ăștia deranjanți, ce nici n-am chef măcar să mi-i mai amintesc acum.
Prefer să-i uit.

Sau poate că doar mi se întrevede cuprinsul vieții mele de adult?
Probabil că m-am trăit suficient idealistic?

Probabil că-i firesc de om să-ți mai apară și incertitudini.
Și pic de instabilitate emoțională, câteodată.

Eu speram însă cumva că timpul mi se va odihni preponderent destul de confortabil, relaxat și liniștit.

Tot încerc de-o vreme să îmi aștern în ordine gândurile.
Încerc de-o vreme și-asta, da..de aceea și scriu atât de mult și-mi uit comoditatea; pentru că eu cred că-i benefic să mai confesez câteodată gânduri în scrisori doar către mine.

Schimbări n-am prea făcut prin mine.
Mă trezesc zâmbind la fel cum m-am obișnuit pentru a nu-mi mai supăra copilul cu iritarea mea cea veșnică de dimineață.
..Că-mi cam atrăgea atenția că mi se tot întâmplă să mă reped spre el nervos, cu tonalitate înaltă, arțăgoasă, deloc maleabilă ori rațională, când mă dau jos din pat.
Și pentru că i-am simțit nedumerirea nedreptății mele matinale, conștientizând-o brusc într-o zi, mi-am învățat zâmbetul.
Am învățat de la fi’miu un lucru esențial: dacă te trezești zâmbind, vei râde toată ziua.
Doar astfel nu vei face riduri de lacrimi adulte.
Am învățat de la el că dacă nu te încrunți și nu prea faci grimase, până și ridurile mature îți vor zâmbi mereu cu zâmbet de copil frumos.
Copiii nu gândesc sofisticat. Însă știu adevăruri relevante, importante prin însăși simplitatea exprimării nesofisticate a vârstei inocenței.

Și totuși, revenind…..

Citiți restul articolului aici

 

Astăzi mi-a dat prin cap să scriu despre frumosuri.
Si nu, n-am scris greșit și știu și că frumos are plural diferit față de frumosurile mele de mai sus.
Doar că nu vreau să vorbesc și nici să inventez narațiuni ori simple texte astăzi, în sensul de frumos de viață atât de uzitat și mult prea folosit ca și subiect lacrimogen pe peste tot unde te-nvârți cu ochii.
…și iată-mă cum încep prin a spune câte ceva despre frumosuri personale.
Ori despre urâturi proprii, continuând în aceeași ordine de idei, de formare de pluraluri cu totul nelalocul lor.
Ori doar inexistente încă?!?

Mi se tot întrerup gândurile..habar nu am de ce; zboară de colo-colo, deși eu le explic destul de calm, totodată însă autoritar, cum că trebuie să stea un pic mai adunate, pentru că altfel nu-mi pot întinde firul rațional cum trebuie printre tastele laptop-ului meu răbdător în general, dar cam împrăștiat în gânduri astăzi, în particular.

„Urâturile oamenilor trebuie evitate.”

Așa voiam să-ncep și tot băteam și iar ștergeam, sperând în început mai bun.
..voi lăsa așa însă, cum și-a dorit el, gândul, inițial..!

Eu spun urâturi de oameni, percepțiilor negative ale acestora, adunate toate într-un sac de gunoi de plastic, strânse acolo cu dorința fermă de a răni alți oameni prin deșertare apoi către aceștia, de atribute critice, răuvoitoare și rău intenționate.
De urâturi percepute doar de ei însă, atenție! De ei, cei avizi să critice defectul meu minor..și-al tău, ridicându-l astfel la grad de urât al meu..și-al tău, de negativ major.

Percepțiile oamenilor sunt diferite; deși privim cu toții, spre exemplu, și apoi discutăm, despre aceleași lucruri, ori situații, ori circumstanțe de moment de viață, ori despre..persoane, de ce nu?! le vom percepe fiecare diferit.

Fiecare dintre noi își trăiește realitatea proprie, fiecare dintre noi deține un adevăr personal.
Care nu este însă neapărat și cel real pentru toți ceilalți.

În reprezentarea ta, eu spre exemplu, sunt poate seacă și plictisitoare. Sau agasantă. Și spre deloc inteligentă.
Mai pot fi și grasă poate, ori năsoasă.

Reprezentarea mea însă despre mine, îmbracă cu totul altă haină.
Mie-mi pare că sunt amuzantă. Mi se pare că-s și extrem de rațională, plină de viață și…foooarte slabă.
Ia stai să-mi mai privesc atent și nasul! Pentru a mia oară, evident.:))
Ai răbdare, te rog? Alerg pân’la oglindă un minut și..
Hahahah…
Nici nu bănuiești ce nas cârn mi-am observat, satisfăcută iarăși și din nou.
E-un nas micuț și demn. De unde până unde l-ai văzut a fi năsos????!
Observi câtă diferență de percepție?
Vezi cât de diferită sunt eu în reprezentarea mea despre mine, prin comparație cu a ta tot despre mine?

Aș vrea acum să mă lași să dau un telefon..Și scuze că tot întrerup, dar este esențial pentru continuarea discuției..
Bun! Am sunat-o pe Aurora…Și pe Lili după aceea.
Ele nu mint, nici nu exgerează și, în plus, am toată încrederea că nu mi-ar mângâia pe creștet vreun orgoliu pentru a-l îngâmfa cumva pe-alocuri.
Garantez că niciun pic nu vor face asta.

Și..am avut drep-ta-te, n-au făcut-o!!

Nu sunt nici în reprezentatarea lor percepută motamo precum în a mea, firește, dar m-am regăsit măcar în ambele lor descrieri..cum prin a ta nici nu m-am observat.
Ele nu mi-au strâns urâturi subiective despre mine, cum fac câte unii, bucurându-se apoi prin suflet că m-au făcut să plâng pentr-un minut.

M-am grăbit să revin la scris și n-am extins prea tare cu ele, de teamă să nu-mi zburde iar ideile din gând și să uit cu totul unde am vrut s-ajung ori ce am vrut să deslușesc în înțelegeri azi, aici.

Aaa..! Percepțiile mai sunt într-un fel: ele mai sunt și schimbătoare, în funcție de diferiți factori.

„Ieri mi-a plăcut de tine mai mult decât de obicei, astfel tu în reprezentarea mea de ieri, mi-ai fost perceput un pic mai bine decât de obicei;

..spre deosebire de acu’ceva zile, când m-ai scos din pepeni cu întrebări agasante, enervându-mă cumplit.
Acu’ câteva zile, credeam că nu te voi mai putea suporta prin preajmă multă vreme. Azi sunt mai binevoitor în ceea ce te privește. ”

Deși poate părea că n-are sens nimic din ce-am povestit eu astăzi pe aici, căci simt că nici n-am prea avut discurs, cu toate acestea, dacă te concentrezi un pic, știu că vei prinde nu doar sens, ci sensuri importante…!

Cum ar fi că..

Oamenii ce-ți adună frumosuri, sunt oamenii ce te iubesc, te plac, îți apreciază principii și optici de viață.
Sunt oamenii aceia care atunci când privesc spre nasul tău năsos, nu-l strâmbă pe-al lor cu vreun dispreț total și inestetic.
Căci ei ți-l văd cârn dintotdeauna; și-așa îl vor vedea mereu.

Ceilalți oameni, pe de altă parte, cei ce-ți adună doar urâturi și doar de ei visate a fi reprezentarea ta reală, sunt oameni ce trebuie să-i ocolești, de-i simți cumva că te adulmecă…Că-i vei simți.

Eu așa fac. Și nu pentru că nu accept în general critica, ci doar pentru că acea critică nu este constructivă.

Pe lângă asta, mai am și eu zile vulnerabile, zile când mă arunc la modul conștient eu pradă slăbiciunilor personale.
În perioade de-astea, prind stropi din furtuna plină de incertitudini și de îndoieli de mine. Și-atunci, cine știe dacă nu cumva aș putea să și cred eronat în oamenii ce mă percep străin de cum sunt și care îmi tot strâng urâturi?!?
De aceea îi evit. De curând m-am hotătât să îi arunc cu totul de pe lângă mine, chiar dacă-mi sunt apropiați prin eu știu ce circumstanțe vechi, total uitate..!

Nu vreau să intru în vârtejul furtunii cu ei încă o dată. Mi-e teamă și de apă uneori, ăsta-i de fapt motivul principal.
În plus, dacă ațipesc prin ea pe acolo??? Și dacă mă găsește și-un vârtej și mă trage la fund, în tot timpul ăsta?? Și dacă uit să înot și mă înec apoi? De aceea nu risc.

Urâturile adunate de oameni, îmi displac și mă și întristează câteodată..mi-e dificil să-i înțeleg, dar nici nu-i cert, nici nu-i contraargumentez. Doar îi las în pace.

Ce dacă ei mă exprimă în desen prost desenat? Poate că nu au talent doar.
Și de ce mi-ar conta vreun pic mie faptul că mă imaginează cum eu știu că nu sunt?

Nu este important pentru mine.
Toți avem dreptul de a trăi realități proprii. Toți avem reprezentări despre oameni și percepții despre aceștia, proprii. Avem dreptul la adevăr personal.

De aceea îi las să creadă ce-și doresc. De aceea nu mă afectează reprezentarea mea în percepția celor ce mi-ar putea strânge urâturi prin pungi de gunoi de plastic. Am învățat însă că trebuie evitați, pentru că împrăștie energii negative în jurul lor.

De-aia nu-mi place să-i simt pe lânga mine.

Căci..
Eu adun frumosuri de oameni. Ei strâng urâturi.
..suntem prea diferiți…!

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook