Am tot vorbit, în diverse rânduri, despre rolul de amantă versus soţie.
Astăzi, într-un interviu scurt, concret şi la obiect, desfăşurăm secrete de amanta, prin prisma unei prietene bune, care sub secretul anonimatului mi-a acceptat câteva întrebări cu răspuns sincer pentru voi.

Cât de greu este să-ţi vezi iubitul în ritm alert, să te săruţi pe ceas, să nu ai nici măcar gând să-i spui probleme ori necazuri..căci în timpul scurt pe care-l petreceţi împreună preferi să va iubiţi?

Nici nu știu ce să răspund…Mi-a fost îngrozitor de greu ani de zile..însă se pare că a început să-mi devină stil de viaţă în cele din urmă.
Cu timpul, cele 3-4 ore furate iniţial, s-au transformat în 3-4 zile.
Acum deja ne petrecem împreună mai tot timpul .

Crezi că trece mai greu îndrăgosteala dacă o petreci pe fugă? Dragostea durează astfel, mai mult decât cei 3 ani prezisi ca și timp maxim de iubire de către Frederic Beigbeder?

Nu cred în teoria conform căreia dragostea durează 3 ani. Dragostea durează o viaţă dacă o trăieşti iubind.
Nu asta-i și teoria ta?

Ba este, dar nu înseamnă că-mi încadrez toate teoriile proprii în general valabil pentru tot restul de oameni.
Emit idei, păreri, dar mai întreb și altele de obicei..:))
Cât de greu este să oftezi noaptea de dorul lui? Nu este, pe de altă parte, inacceptabil să-i tot asculţi scuzele când vin sărbătorile de Crăciun, de Paşte..spre exemplu, când iarăşi şi din nou, el stă cu familia? Pe care tu ştii şi simţi şi vrei să crezi totodată, că o doreşte din ce în ce mai puţin în favoarea ta?

Este greu să nu-i dorm în braţe. Îmi este greu să-mi trăiesc tinereţea tot sperând că-şi doreşte un permanent al meu cu el. Noapte zi.
Astăzi însă, am ajuns la concluzia că prefer clipe furate decât ani pierduţi în minciună.
Îmi place să cred că viaţa lui sunt eu şi că trăieşte constrâns într-o căsnicie unde nu sunt de împărţit sentimente de dragoste, ci doar minciuni furioase.
Nu mi-ar plăcea să ştiu că de mâine-i sunt soţie şi că voi suferi astfel mai mult decât sufăr acum în statut de amantă.

Ce motive invocă iubitul tău, pentru faptul că încă îşi mai menţine verighetă veche pe mâna dreaptă? De ce nu divorţează, în alte cuvinte, pentru a fi voi doi zi de zi împreună??
Mă gândesc că fiind totuşi o relaţie de 9 ani nu există dubii că vă iubiţi…iar atunci, nu înţeleg de ce nu vă iubiţi şi public, ci continuaţi ascunşi, pentru ceilalţi el menţinându-şi încă această relaţie căsătorită de convenienţă…

E dificil la noi. Printre altele aşa, nu poartă verighetă.:))
Nu ştiu de ce nu divorţează..motivele lui pe care ieri nu le puneam sub umbra îndoielii, azi mi se par firave.
Nu le mai cred, dar nici nu le mai întreb, căci nu cred că se pot actializa veridic pentru mine oricum.
Ce să zic?!? M-am obişnuit aşa.. Într-un fel mi-e bine, după cum ştii că am tot vorbit noi..! Într-un alt fel, îmi lipseşte stabilitatea, echilibrul unei familii. Un copil îmi mai lipseşte iarăşi. Un Revelion împreună. Şi de-astea.
Însă decât minciună unei familii instabile emoţional, prefer aşa. De aceea nici nu insist probabil cu pretenţii de vetighetă a noastră şi mi-o tot abţin momentan.
M-am adaptat în rol veşnic de iubită a lui.. De teamă probabil că dacă aş fi nevasta, aş păţi ce păţeşte soţia lui actuală. Sau nu ştiu..aşa cred cel puţin…!
Poţi să-mi spui cum v-aţi cunoscut? În ce conjunctură, câţi ani aveai...

Normal că pot. Mi-a cumpărat o îngheţată când eram în liceu. Pentru că din greşeală, când stăteam la rând în spatele lui în parc, în Cişmigiu, a dat peste mine şi m-a pătat toată cu îngheţata pe care tocmai şi-o cumpărase..
Amuzant monentul..îl ţin minte cap coadă. M-am îndrăgostit de el atunci brusc, total şi iremediabil.

De câte ori vă vedeţi săptămânal? Îi găteşti? De curiozitate, te-ntreb..

La început, rar..o dată pe saptămână. Acum e invers..doar duminica nu ne vedem. Îi și gătesc, da…dar mai gătește și el câteodată însă..!

Încă mai ai vise de ” tu cu el” împreună, într-un viitor apropiat? Sau refuzi să-ţi mai pui întrebări, nemaidorind răspunsuri?

Vise am încă, da. Eu cu el împreună şi cu o fetiţă a noastră.
Nu refuz să-mi pun întrebări, doar că nu mă mai gândesc că…”anul acesta rămân însărcinată sigur.” Nu ştiu când încă, dar tot sper că va fi curând.
Un pic mai indiscretă sunt acum şi sper că nu inoportunez cu următoarea întrebare: nu te simţi totuşi un pic lezată, că nu găsesc alt cuvânt acum, pentru faptul că nu eşti femeia cea mai importantă din viaţă bărbatului pe care-l iubeşti din tot sufletul de atâta vreme?

Sunt omul cel mai important din viaţa lui.
Statutul public nu-i important, ci cel al sufletului.
Crezi că lui i-ar fi uşor în locul tău? Crezi că ar accepta să sufere atât de mult din iubire, precum o faci tu?

Eu nu sufăr. Iubesc şi sunt iubită.
Mă sacrific un pic poate, da, ai dreptate.
Şi da, cred că lui i-ar fi mai greu decât îmi este mie. Bărbaţii vor mult, dăruiesc însă întotdeauna mai puţin.

Remuşcări ai? Vis a vis de soţia lui, mă refer..

El ar trebui să aibă. Eu nu am deloc.

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

Iubirea

Adună toate pădurile de pe pământ şi aruncă-le în soare,
Vor arde precum un pumn de paie în focul vânătoresc.

Adună toată apa mărilor şi oceanelor şi arunc-o în soare,
Va sfârâi aidoma unei picături de apă pe plită încinsă.

Adună toate iubirile mărturisite sau nemărturisite din lume şi aruncă-le în soare,
Soarele se va stinge, precum lumânarea, seara, când îţi spui noapte bună.

Ionel Ciobanu

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

„Ridurile ar trebui să arate doar locurile unde au fost zâmbete.”( Mark Twain)

Dilema iubirii

Nu am reuşit să înţeleg oamenii care ştiu cel mai bine să definească nevăzutul, intangibilul.
Lumea în care trăim este atât de încă neînţeleasă, acum poate chiar mai mult decât în trecut, mai ales că avem ştiinţa la picioare, care pare că ştie chiar mai mult decât noi, deşi considerăm că e creaţia noastră, când de fapt noi săpăm la infrastructura ei.
Şi pentru că nu o înţelegem, ne avântăm în alt necunoscut pe care putem să îl modelăm după cum simţim sau avem nevoie pentru a nu ne pierde cu firea, fiind ferm convinşi că dacă s-ar întâmpla nu ne-ar mai găsi nimeni, spiritualitatea.

Vrem nu vrem, conştienţi sau adormiţi, interesaţi sau ignoranţi, cert e că trăim într-un spaţiu plin de tensiuni şi conflicte între evaluările morale pe diferite nivele de conştiinţă. Sunt poate prea multe grupuri care vin cu lacune culturale şi educaţionale grave şi care au mari şanse de a modifica structuri de alte grupuri.

Dacă e bine sau nu, nu îmi asum, oricum nu cred că ar conta.

Învăţăturile noastre cu privire la iubire spre exemplu, au fost sărăcăcioase, am fost privaţi de ceea ce înseamnă iubirea supremă, iubirea de partener, iubirea de cuplu. Am fost tocaţi doar cu iubirea de aproape care ciuntea inima în loc să o hrănească, să îi dea viaţă, să producă mai mult decât copii. Cu timpul şi deschiderea către alte lumi, percepţiile noastre s-au schimbat, s-au deschis, unele s-au dezvoltat prin trial and error, altele din contră..; şi odată cu ele şi vieţile au luat altă amploare şi un alt nivel de conştiinţă.
Nu toţi din păcate am înţeles aceleaşi lucruri, uneori nici măcar trăind aceleaşi lucruri, cred că undeva din nevoia subconştientă de a fi mereu diferiți şi de prea puţine ori mai buni.

Traseul nostru de a descoperi ceea ce e iubirea, după dogme seculare, prin trăirile, eşecurile, experienţele sexuale, compromisurile, obligaţiile care au venit odată cu ele, a fost diferit, pentru că aşa cum am spus, fiecare a căutat şi a încercat pe drumul său.
Într-un final intermediar, toate experienţele s-au întâlnit într-o piaţă a căutătorilor, fiecare venind cu bagaje grele, cu răni emoţionale, răni psihice, familii destrămate, orgolii explodate, personalităţi subţiate, amaruri şi alte acreli. Toată această experienţă cumulată s-a adăugat prin transfer memoriei colective de unde aceştia au plecat. Practic s-a infestat şi gândirea şi simţirea colectivă pe câteva generaţii.
Alţi temerari, au început să caute metode de curăţare, aparent individuale, ajungând la concluzia că e nevoie de vindecare a ceea ce a fost doar încercare&eşec. S-a ajuns la chackre, la yoga, la buddha, osho sau alţi guru specializaţi în ceea ce mulţi consideră enlightment şi dezvoltare personală.
Dar nu s-a ajuns la esenţă, la unde s-a greşit, ce nu înţelegem, ce nu facem bine, de ce instinctul ne spune ceva şi noi facem altceva, de ce instinctul nu ne spune nimic, de ce aşteptăm, de ce ne grăbim…

Iubirea e ca o formă de democraţie, lucrează cu own free will şi liberul arbitru. Ne dă libertatea de a ne defini în parte în frame-ul unei relaţii sau al societăţii în care trăim, chiar dacă suntem diferiţi sau perfect aliniaţi cu majoritatea, ba chiar ne lasă să ne redefinim în relaţia/societatea în care ne dorim să trăim.
Ceea ce nu am priceput sau poate nu ni s-a zis şi nici nu ne-am învrednicit să căutăm, este că democraţia, în cea mai bună formă a sa, conţine şi cele mai antidemocratice elemente, iar cea mai bună atitudine este de departe să ne plângem sau să contestăm și să depunem toate eforturile pentru a înţelege.
Pentru că doar prin folosirea contribuitorilor pozitivi şi eliminarea elementelor negative se poate păstra dinamica şi esenţa democratică a ceea ce suntem, ca indivizi sau ca societate.

Dilema constă în demonstrarea modului în care prejudecata fără înţelegere operează în acoperirea conflictelor interioare şi esenţiale, în minţile celor care produc aceste preconcepţii ce se perpetuează.

Problema intervine însă la nivel de percepţie a ceea ce este pozitiv, negativ şi … decepţie. Cred că îţi vine cel puţin un exemplu în minte al celor care au picat conştienţi sau nu, testul timpului.
Care s-au minţit pe ei înşişi, care au trădat relaţii/prietenii, care au manipulat într-un mod urât situaţii şi…lista poate continua la nivelul fiecăruia de conştiinţă, când te-ai prins de fapt că fluturaşii nu înseamnă iubire, o dată, de două ori, de 5 ori… că încrederea înseamnă mai mult decât împărţirea timpului la evenimente şi cumetrii, sau că realitatea ta a luat un alt drum.
Asta nu înseamnă că nu poţi să fii responsabil faţă de celălalt.
Imaturitatea colectivă cu privire la acest subiect în loc să forţeze graniţele subdezvoltării, le deformează.
Astfel că fiecare încearcă să iasă cât mai bine şi dacă se poate celălalt să iasă cât mai rău. Şi fiecare poartă şi transferă mai departe acest bagaj emoţional, bagaj care este dat cu spray-ul gândirii pozitive şi vindecării afective prin diverse tehnici, de ne iese kundalini prin nări şi osho prin urechi.

Mă întrebam dacă nu cumva neutralitatea unor emoţii şi valori ar putea să fie o soluţie temporară pentru problema colectivă. Pentru că nu există un exemplu mai bun de confuzie şi oportunism ce se varsă’ efectiv din aceste asumpţii, între ceea ce zvâcneşte din ‘iubirea practică’ şi forma ei idealistă.
E mai uşor să trăim cu formatul pozitiv, îmbrăcând realitatea într-un pret-a-porte în care ne prefacem cu tărie că și credem ori că suntem în ţinută perfectă, programând subcoștient vină pentru orice gând negativ, deşi poate, uneori, realist, întrucât nu ştim să gestionăm dilema şi nici nu vrem responsabilitatea eşecului.
Conflictele interioare macină, pentru că oricât de mult ne-am strădui să impunem o realitate, senzorii subconstienti, instinctul sau chiar bunul simț intră în conflict cu falsa dorinţă, teama, iubirea, pasiunea.. etc.

Tema de reconciliere a moralităţii care ne face să fim strâmbi în relaţii şi în societate în general şi pe termen lung, dar şi a neînţelegerilor la care ajungem mai devreme sau mai târziu cu noi înşine sau cu alţii, e probabil o funcţie de filosofie, artă, psihanaliză, ştiinţă socială, poate chiar psihiatrie în unele cazuri.

Problema raţiunii însă, acest punct orb al minţii noastre, unde în iluzoriul fiecăruia iubirea ţipă după minte şi mintea după inimă ,ca un joc de artificii, făcând că la întâlnirea lor să iasă implozii, explozii şi alte pirotehnii, continuă să atârne, pentru că sunt prea mulţi pierduţi în labirintul cunoaşterii încât majoritatea preferă fantezia ca o sursă de iluminare îmbrăcată în cuvinte multe şi răspunsuri vagi, adică doar manevre stilizate de reprezentare ale unui cerc vicios.

Nu sunt convinsă că am găsit răspunsul a ceea ce e iubirea, dar dacă Einstein are dreptate şi iubirea e o forţă universală, poate că ar trebui să îi dăm mai multă atenţie, poate că avem nevoie de acei poli care să creeze centrii magnetici, energetici, umani, pozitivi, care ştiu ce să rejecteze, poate că nu e vorba de leadership şi teorii inspiraţionale sau cursuri de dezvoltare personală care ne spun ce vrem să auzim, ci ne dau ceea ce avem nevoie să înţelegem, pentru a ieşi din umbra trecutului şi încâlceala raţiunii.

M.K.

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

 

Dacă ar fi să fie fiinţă, enervantă ar mai fi ea, viaţa.
Nu credeţi??
Păi foarte urâcioasă ar fi, prea multe toane are.
Nu vi se pare?
Nu ştii de unde s-o apuci ori cum să-i intri-n voie.
E veselă azi, zâmbitoare mâine…plină de nervi însă peste-o săptămână.

Îţi pare prietenoasă câteodată..dar când se enervează, o ţine mult pe stare arţăgoasă.
Pe bune! O simt cum exagerează!!
Îi trece bunăvoinţa brusc! Tot brusc nu mai e nici vreun pic maleabilă. Nici înţelegătoare.
Te ceartă într-una!
Îţi reproşează lucruri.
Te ia de urechi..! Cum că nu înţelegi una alta, ba că n-ai crezut-o la timpul potrivit, că ai tot greşit în loc să iei de bună ce-ţi tot repeta ea precum un părinte enervant şi deranjant!
N-ai drept s-o ai pui cumva la îndoială.
Ai greşit, n-ai ascultat, acu’plăteşte!!

„Experimentează tu aşa de capul tău de astăzi înainte. Hai!!
Dă-i drumul! Ori ţi-a cam pierit curajul?”

Că ea s-a săturat să-ţi tot argumenteze de ce aşa şi nu invers.
Te-ai încăpăţânat s-o iei în derâdere un centimetru?? Foarte rău!
..iat-o cum se încăpăţânează brusc şi nu-ţi mai explică nimic.
Nici măcar cum ar trebui să faci pentru a ieşi din impasul de azi.
În care ea te-a introdus.

Ştii ce face mai apoi, după aceea?
Te-mpiedică şi mâine cu o problemă grea.
Alta. Şi nu ţi-o explică nici pe asta.

Stă doar botoasă într-un colţ şi te urmăreşte să vadă cum te descurci tu singurel.
Fără să-ţi mai fie prietenă şi nici prietenoasă câte-un pic.

„Căci oricum nu-mi doreai prietenia.”

Aşa gândeşte explicit privirea ei, uitându-se cu aer impasibil către tine.

„Te încurca sfătoşenia mea!” repetă-n barbă cu glas subţire şi tăios cât s-o auzi.
„Eram prea „pe vechi” pentru modernul tău cel trăit răzvrătit”.

Măcar de-ar tăcea odată. Mormăie ca o moară stricată, n-are gând să se oprească.

„Fii cool !! Hai !! Rezolvă-ţi tu problemele în trend modern! Eu prea sunt conservatoare! Ba chiar bătrânicioasă, nu-i aşa?”
Eu cred şi sper că pot să mă descurc şi singură.
Nu că nu mi-ar conveni ajutorul ei firesc şi părintesc, însă mă deranjează să n-am deloc un drept la opinie personală.
I-am şi răspuns acid odată când tot ameninţa că-mi va întoarce spatele de tot și pentru totdeauna..i-am spus aşa:

„Ştii ce? Eu te trăiesc pe tine, nu tu pe mine. Eu am drept la alegere pentru mine, nu mă vântur precum te vânturi tu prin sufletul oamenilor unde te bagi cu forţa dorind să te tot faci auzită. Dacă n-ai chef să mai discutăm, poţi pleca liniştită. Eu nu te regret. Vreau să-mi trăiesc experienţe şi să învăţ şi din greşeli. Mă plictiseşti cu ‘aşa şi doar aşa se face în situaţia asta’. Se face cum vreau eu în orice situaţie. Şi punct. Noapte bună!”

Mda.
Am deranjat-o atunci.
Nu mai vorbim de-atunci.
Nici în colţ n-o mai observ bosumflată cum stătea să mă observe, sperând că voi greşi şi că-i voi da dreptate într-un final.
Nici nu ştiu ce să mai zic…

Eu dacă aş fi viață, aş fi un pic mai blandă.
Nu m-aş impune chiar aşa. N-aş da cu parul. Aş încerca să explic, nu să scriu vreo lege.

Acumaa..sunt tristă. Şi un pic neputincioasă mă simt.
Că-i vreau ajutorul. Chiar mi-era de folos…mda! recunosc! Mă obişnuisem şi cu tonul ei certăreț, într-un fel.
Dar parcă mi-aş dori un prieten mai mult, nu un părinte impunător.
Mi-ar plăcea să mă argumenteze dacă-i spun sau o între despre-un lucru, calm și pașnic.

Să-mi spună şi de ce greşesc atunci când greşesc. Dacă greşesc.
Altfel, cum să o cred?

Oricum, cert este că nu-i chiar de recomandat să intri în război cu viaţa.
Ea are experienţă. Mda..bine! Știu..!
Dar nu-i firesc să trec şi eu prin experienţe?
Bune sau rele?
Ale mele personal toate?

Şi dacă aş fi viaţă..şi dacă ar fi să dau o lecţie ori dacă azi am toane, tot nu aş proceda aşa cum procedează ea..!
Aş pune stop!! Aş îngheţa perioada de timp când mă simt rea! Şi răuvoitoare!
Păi nu?

De ce să cheltuiesc timp din timpul tău pe toanele mele arţăgoase și foarte schimbătoare?

 

Tot aflu cum că oamenii pragmatici sunt mai cu picioarele pe pământ.
Mai fireşti.
Mai aflu cum că idealiştii, printre care mă număr cu succes, sunt mai cu un cap prin nori.
Că ei trăiesc în altă lume.
Greu de ascultat dar şi mai greu de înţeles.
Deşi adulţi în ani, copii în gânduri.

Sii totuşi eu..

1. Nu mă consider idealistă, deşi mă tot acuză câte unii cum că aş cam fi.
2. Iar dacă aş fi, nu mi s-ar părea că ar fi vreun defect foarte major. Ba dimpotrivă.

Nu-mi plac pragmaticii. Sunt mult prea cinici. Şi acizi. Şi pesimişti.
Nu mi-ar plăcea să trăiesc o viaţă cu drobul de sare deasupra capului.
Prefer o viaţă romanţată scrisă de mine în stil boem. Poetic. Metaforic. Împopoţonat cu epitete.

Prefer o viaţă în care să cred că oamenii pot fi şi buni. Şi binevoitori. Şi simpli. Şi sinceri.
Încrezători.

Nu înseamnă că sper la vreun ideal şi că altfel voi plânge-n pumni într-un răsfăţ continuu.
Dacă nu mi se-mplineste visul.
Sau că voi bate din picior, stresând podeaua şi vecinii de dedesubt, când voi constata că soarta e nedreaptă.

Nici măcar nu cred în soartă. Nici în destin.
În nimic nu cred până la capăt.

Cred că ceea ce tot gândeşti în sine pe acolo, tot aia şi atragi.
Cred că dacă eşti pesimist, atragi întâmplări şi situaţii de viaţă personale pesimiste.
Negative.
Cred că dacă uiţi să zâmbeşti, te va uita şi zâmbetul pe tine.
Şi că vei deveni un încruntat cu riduri de expresie urâte, dacă te tot strâmbi în grimase veşnic.
În loc să râzi zâmbind.

Mai cred că este important să te menţii copil în suflet.
Ba chiar esenţial este.
Să te menţii un pic mai fluşturatic prin suflet măcar.
Deşi tu ai crescut şi-ar trebui să-ţi însuşeşti o atitudine de adult.
Atitudinea s-o ai de suprafaţă, nu în străfunduri.
Să ştii să iei decizii responsabile, mature; dar în niciun caz să te îmbătrâneşti cu totul, să nu mai ai haz..dar nici măcar un pic de haz! inocent pe-alocuri.

Nu sunt de acord cu pragmaticii.
Nu-mi place seriozitatea lor.
Nu mă face să rad.
Mă determină să cad pe gânduri.
Şi să-mi uit idealismul.
Deşi eu nu sunt vreo idealistă.

..deși..am început să cred că mi-ar plăcea să fiu până la capăt.

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook

” Iubirea nu e târg: te iubesc pentru că mă iubești”.
Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” ( Rebreanu )

 

Frânturi de vis îmi vin în cap aleatoriu.
Frânturi de poveste curg și-mi amintesc iubirea.
Frântură de gând mi se revarsă-n gânduri.
Frânturi de zi mi se-mpletesc cu noapte.
Frântură din mine curge peste frânturile tale.
Frânturi de toamnă îmi amintesc zumzetul ploii…
Ce curge-n asfințit de vară în frânturi apuse.
Frânturi de sori se scurg în nor ce trece alergându-mi senin cerul.
Frânturi de ploaie mi-adună un întreg de rouă-n suflet.
Frânturi de zâmbet uitat râzând îmi șiroiesc un hohot plâns.
Frânturi de copil uitat prin mine adună omul mare.
Singuratea în frânturi de clipe îmi desfășoară câte-un pic tristețea.

Frânturi de vis îmi amintesc de mine..
Frânturi din gânduri împletesc speranța frântă.
Frânturi din noapte îmi alungă ziua..
Frânturi de lacrimi îmi șoptesc privirea.
Frânturi despre mine glăsuiesc cu mine
printre frânturi ce-mi povestesc adesea despre frânturi din tine.

 

– Repede aşa, precum o vijelie, cu adiere însă de vânticel blând şi prietenos de anotimp cald cu soare mult…şi uite-aşa deci, a trecut încă o vară peste noi..!

Ce ne spui în câteva cuvinte despre vara ta din acest an? Cum ţi-a fost? S-au schimbat treburi..chestii prin Vamă?

– Am avut o vară intensă, în primul rând emoţional, stând planton lângă mama, la recuperare după un AVC…. Dar mai apoi am reuşit, împreună cu Doru Bem să cuprindem câteva tabere de dezvoltare personală şi în principiu, am pus un umăr la desfăşurarea scenarilor de vibe & fun de la Molotov.
Cât despre Vamă…da, s-a mai schimbat puţin, nu ştiu dacă neapărat în sensul bun, au mai apărut nişte hoteluri de 4 stele (cam bizar totuşi pentru un sat de vacanţă), au cam crescut preţurile, dar nu şi calitatea serviciilor..!..Dar, după cum ştii, noi ne-am îndrăgostit iremediabil de atmosfera liberă şi de natura absolut specială a locului.

– Bine c-am trecut peste prima întrebare..mereu discutabilă ca și relevanţă, în majoritatea cazurilor având doar rol de introducere în atmosfera caldă de Pitch Me..:))
Cum iubeşti tu, Alex? Cum manifeşti iubirea atunci când iubeşti??

– Ca să mă răsfăţ puţin ţi-aş spune că iubesc infinit, absolut şi simplu, deşi sunt o fiinţă finită, relativă şi…complicată.

– Mereu controversat, cu dreptatea în mână, împotriva compromisurilor..un pic altfel decât restul lumii..!
..dar totuşi vulnerabil în dragoste? Ca noi toţi, de altfel..!?!

– Nu mă simt vulnerabil în dragoste, ci dimpotrivă puternic.
De fapt îmi extrag resursele de energie şi bucurie din starea asta atât de greu de descris prin cuvinte, care este iubirea.

– Cum defineşti „femeia”?

– Ca pe jumătatea bună şi necesară pentru dăinuirea şi primenirea neamului omenesc…!
Vouă v-a dat Dumnezeu multe binecuvântări, dar cea mai mare rămâne dubla funcţie de soţie şi mamă.

– Esenţială prietenia în parteneriat? Mmm? Ce zici?

– Când este prietenie nu mai ai nevoie de…contract.
– Vezi tu, taina cununiei sfidează matematica; căci în cuplu 1+1 fac tot 1.
Prietenia dintre un bărbat şi o femeie se aseamănă cu cea dintre cal şi călăreţ.
Calul are energie să ajungă în vârful muntelui, dar nu ştie drumul, pe când călăreţul cunoaște potecile, dar nu are suficientă putere să-l urce singur.

– Tată prieten în relaţia cu Sabi? Împărtăşiţi secrete? Ţi se confesează?

– Îmi place să cred că suntem mai degrabă fraţi decât părinţi.
Avem un soi de complicitate şi camaraderie care ne plasează pe noi în raport cu Sabina, pe acelaşi plan.

– Definiţie de fericire.

– Eu definesc fericirea aşa: indiferent de context, să închizi ochii şi să poţi rosti din inimă: îţi mulţumesc Doamne pentru tot ce-mi dai, ca să pot înţelege Cărările Tale.

Și..cam atât!

 

” Abia mă întorsesem din armată.
Aşteptam în staţia de tramvai; în fața mea o femeie mi-a atras atenţia în mod deosebit, stătea cu spatele la mine, nu avea de unde să ştie că o privesc, avea forme frumoase şi se îmbraca cu gust.
Iată!! vine tramvaiul meu dar renunţ să mă urc..de ce? Nici ea nu urcă, aşa că mi-am zis, să mai stau, să mă mai bucur puţin de imaginea ei.

Vine un alt tramvai, avea alt număr nu era cel care îmi trebuia, dar nici ea nu urcă…. „aşteaptă pe cineva zic!”..vine tramvaiul meu şi mă îndrept spre el să urc cu gândul să arunc o privire spre ea să-i văd chipul, dar în urmă mea urcă şi ea.

„- De ce mă urmăreşt?” îi zic.
„- Tu mă urmăreşti!” vine răspunsul.

Mergem vreo cinci staţii şi trebuie să cobor. În urma mea coboară şi ea; … ajunşi pe trotuar mă ia de mâna fără să. zică nimic. eram
Eram vrăjit! Mă supuneam total unei femei cu vreo 4-5 ani mai mare ca mine..
Cum mergeam aşa de mână, se porneşte o ploaie de vară cu furtună şi stropi mari. Am rupt-o la fugă spreo destinaţie necunoscută, am intrat pe o străduţă lăturalnică şi apoi am intrat într-o curte, ceva foarte familiar ei, căci câinele din curte nu a scos nici un lătrat…pătrunşi în casă, uzi până la piele ea m-a lăsat singur şi a plecat să facă un ceai. Eu nu mă trezisem încă şi aşa cum stăteam în picioare priveam în jur.
Exista acolo o blibliotecă, unde se aflau multe discuri cu muzică; îndrăznesc să iau unul la întâmplare şi pornesc picupul.

Am uitat să vă zic, ceaiul era servit deja şi ea scuzându-se, se duse să facă un duș, iar muzica ce o auzeam, aveam să aflu mai târziu că era:

„W.A.MOZART – EINE KLEINE NACHTMUSIK”.

Pe sunetele acestei muzici, apare înfăşurată doar într-un prosop uriaş..era superbă sau eu eram vrăjit totalmente.
Abia atunci şi-a dat ea seama că eu sunt ud. M-a dezbrăcat până la piele şi eu nu am putut să ripostez apoi m-a şters cu prosopul în care înfăşurată..amuțisem complet!
Era prima dată când aveam să cunosc o femeie de care îmi era frică, dar de fapt nici eu nu mai ştiu ce îmi era făcea..ori ce voia cu mine..! Cert e că nici nu puteam sau nu voiam?? să fac nimic.”

Acea femeie mi-a imprimat în suflet dragostea pentru femei.
La plecare mi-a spus așa:
„Să nu pătrunzi niciodată în budoarul unei femei izbind uşa de perete!! Și să nu uiți niciodată ce s-a petrecut între noi!! Dar nici nu mai veni niciodată aici că vei regreta!”
Și aşa am făcut!!
De câte ori trec prin Galaţi evit strada aceea!!
Au trecut 37 de ani de-atunci.”

Ionel Ciobanu

Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook