Simțea aerul tăios din cameră și își aminti că este încă iarnă și ger. Știa că în cameră se răcise și își amintea aievea că-și dorea un șemineu.
Cât iubea șemineele!
Dar era anotimpul în care sufletul ei se simțea cel mai în bine. Era rece, înghețat și alb afară iar interiorul ei reflecta totul cu o precizie de oglindă glaciară. Se foia în așternuturi și își strecura afară doar degetul mic de la picior. Nu voia să iasă de sub pături. Își plimba mâna prin pat, pe locul lui, căutându-l totuși deși știa că nu avea să-l găsească.
Își aminti cum se plângea el în fiecare dimineață că nu înțelege cum un om atât de mic ca ea, putea să fure toată pătura, să-l lase dezvelit și să doarmă de-a curmezișul patului, înghesuindu-l dezvelit într-un colt. Zâmbi. Deschise un ochi, apoi pe celălalt, cât pe ce să și-l zgârie într-o hârtie. Cu siguranță era vreo carte. Dormea cu ele în brațe dintotdeauna. Probabil de asta nu avea nicio jucărie de când era mică.
Și totuși parca terminase cartea.
Editura i-o trimisese mai târziu decât pe celelalte și o citise pe nerăsuflate.
Se ridică într-un cot și se uită mai bine la bucata de hârtie.
O ridică de pe pernă și citi în gând bilețelul verde lipit de ea: ” Iubita mea, știi că eu nu mă pricep deloc la cuvinte, dar îmi faci onoarea de a semna asta, te rog?”. Trase de bilețelul care acoperea titlul îngroșat din sus-ul paginii și simți o amorțeală în moalele capului, din aceea care te cuprinde imediat după o lovitură.
Era un contract. Data: 17 septembrie 2016. Tipul evenimentului: Nuntă. Două pagini de descriere a unui meniu. Aranjamentele florale și orice altceva ce ținea de estetică și tematică ii revenea miresei. Oamenii așteptau dispozițiile ei. Ei! Ea era mireasa! Și el o ceruse printr-un contract pe care trebuia…doar sa îl …. semneze.
El semnase sub „Mire”, iar locul unde trebuia să semneze și ea era acoperit cu un alt bilețel verde. Gol. Îl întoarse pe o parte. Apoi pe cealaltă. Nimic. Aștepta totuși ceva. Îl mototolea mecanic în mâini în timp ce prin fața ochilor i se derulau încet toți cei nouă ani pe care i-a petrecut pe partea dreaptă a patului lui.
Momentul în care îl zărise prima dată prin niște geamuri, dățile în care voise să-l părăsească pentru ca era prea obosită sa mai lupte din răsputeri pentru încă o relație căreia i se opunea lumea întreagă.
Abia ieșise dintr-una în care luptase singură. Și pierduse tot ce pariase și tot ce nu se aștepta vreodată ca îi va fi luat. Se pierduse și pe ea. Devenise un om măcinat de regrete, ură și dorințe de răzbunare.
Își aminti când el îi câștigase încrederea și o făcuse să viseze la un viitor, pentru ca apoi să-i spună că nu știe dacă ea este femeia vieții lui.
Își aminti că îi construise un cămin, pentru ca mai apoi să închidă ușa în urma lui și să o lase doborâtă în genunchi, înecată în lacrimi, pradă angoaselor ei și nopților bântuite. Amintirea asta încă îi ardea sufletul ca un fier încins, ștanțându-i-l de fiecare dată când îi revenea în minte. Ardea la fel de fiecare dată, indiferent cât timp trecuse de atunci. O făcea să-și audă sufletul sfârâind și mirosind a ars. Mai distrusese și el atunci o bună parte din ea. Nu-l iertase niciodată pentru asta. Nu putea. Și el știa.
Poate de-asta își rezervase restul vieții. Să răscumpere greșeala. Știa că nu este un om romantic.
Nu o lua niciodată de talie s-o învârtă din senin prin cameră în pași de dans pe o muzică imaginară.
Nu-i lăsa niciodată bilețele pe frigider.
Nu o privea niciodată când dormea, iar ea îi studiase atent fiecare bucățică de piele. Își alesese și locurile ei. Avea proprietăți pe pielea lui.
Nu îi cumpăra cadouri, nu o complimenta, nu știa care sunt florile ei preferate. Iar dacă îi reproșa, spunea că nu e vina lui că ea își schimbă atât de des preferințele.
Arareori îi plăcea prietenii, de cele mai multe ori prefera să o lase să iasă singură cu ei.
O punea mereu în fața faptelor împlinite, în fața deciziilor lui luate deja de unul singur. Ea voia să își umple pumnii cu nisipul Saharei iar el voia să cunoască progresul tehnologiei în Tokyo.
Ea iubea cărțile, iar dacă voia sa ascundă ceva de el, acela era locul ideal. Pentru că el niciodată nu se apropia de ele.
Ea visa ca dimineața casa să îi fie invadată de tăcerile lui Bethoveen, iar el de vociferările lui 2Pac.
În ochii multora, el trecea ca o plastilină în mâinile ei, iar în ochii și mai multora, ea era lutul din mâinile lui de olar.
De fapt, se schilodeau reciproc cu ură pură, pentru ca mai apoi să se bandajeze tot ei, cu căință și regrete.
Era între ei. Ea iubea libelulele, el politica.
Ea umbla desculță și fugărea melci, iar el o găsea stupidă.
El avea însă toată grația care îi lipsea ei, tot tactul.
Pe ea dacă o răneai, mureai.
El își găsea încă puterea să ierte.
Poate nu îi lăsa bilețele pe frigider, îi lăsa bani în portofel.
Pentru ca așa o credea el în siguranță. Nu voia să îi lipsească nimic.
Poate că nu îi făcea cadouri, pentru că nimic nu o mulțumea.
Poate nu citea niciodată ceea ce scria ea. Pentru că o iubea fără să o înțeleagă.
Poate că el făcuse greșeli, dar ea era departe de a fi un înger. Avea însă o sinceritate tăioasă și toate greșelile făcute i le mărturisise singura, nu îl pusese în postura ingrată de a afla de la altcineva.
Nu îi ascundea nimic, deși uneori ar fi preferat amândoi să își țină gânduri pentru ea.
Îi domolise ura, dar nu o făcuse să dispară din ea.
Mocnea acolo, în străfunduri și știa ca la un moment dat nici măcar el nu i-o va mai putea tempera.
Se lupta zilnic cu partea ei întunecata, cu nebuniile ei, cu ura și frustrările ei și se bucurau în fiecare seară când mergeau la culcare triumfători.
Se bucurau de fiecare dimineață în care ea se trezea ea. Un om cald, iubitor de semeni, încrezător că va produce o schimbare în lume. Și erau zilele în care privea tăcută în gol, retrasă în carapacea ei, respirând sacadat.
El ar fi dat orice să o vadă îmbrățișând copaci sau contemplând vreun fir de iarbă.
Dar nu era nimic în ea atunci din omul pe care el îl iubea.
Și nu găsea niciodată un tipar care să îl avertizeze când ea avea să treacă la polul opus.
Uneori era un gest care o arunca în starea asta, uneori o vorbă, uneori o rază de soare, uneori o particulă de praf. Orice putea fi un factor declanșator.
Își amintea cum se lupta el din răsputeri cu toanele ei necontrolate. Cum o hrănea și o spăla. Cum îi vorbea verzi și uscate până o aducea la liman. Cum vocea lui o îndruma prin neguri. Și el era un om care vorbea puțin.
Dar când ea tăcea, el știa ca nu trebuie să se oprească. Își aminti cum o încuraja în tot ceea ce voia să învețe.
Cum o lăsa liberă, conștient fiind că dacă va încerca s-o îngrădească o va distruge. Poate că lui nu îi plăceau cărțile, dar avea o inteligență nativă pe care și-o dezvolta în alte moduri.
Și își amintea serile trecute când se cuibărise în pat cu o carte și el era alături, cu spiritul lui autodidact, repetând fraze în franceză. Încerca să învețe. Pentru el. Și pentru ea.
Poate voia să meargă în Tokyo, dar nu înainte de a-i oferi ei șansa să-și înfigă mâinile în nisipul Saharei, să bea ceva în Casablanca, să își plimbe piciorele desculțe pe străzile din Fez sau să deprindă vreun meșteșug de la oamenii din Meknes.
Își aminti cât de enervant fusese când era fan „Dr. House” și cum se îmbolnăvea cu fiecare episod de vreo maladie rarisima, din vreo țară în care ei nu călcaseră niciodată.
Un ipohondru!
Și semnă.
Nu uita sa dai un Like/Share/Merita daca ti-a placut postarea si sa ma urmaresti pe Facebook
Ilie Stefania
Latest posts by Ilie Stefania (see all)
- Nu sunt eu, esti tu… – februarie 20, 2016
- Trezește-mă la sfârșit de septembrie.. – februarie 10, 2016
Leave a Comment