Mituri ce demontează plăcerea femeii datorată fără doar şi poate…sexului anal.

Ahahahah..

Subiect de sex astăzi, asta pentru că am purtat o discuţie prelungită cu o prietenă bună de a mea, care, ca şi multe altele, mi-a confirmat încă o dată, că nu există orgasm feminin, miorlăit el sau nu, prin penetrare anală şi doar astfel, a partenerei. 

Reproduc o parte din discuţie, apoi voi baga şi ceva adăugiri personale, pentru a întregi pictograma de articol documentat, fără a avea neapărat şi experienţă proprie..”eu nu pot, chiar nu pot, nu că aş avea ceva împotrivă..nu va alarmaţi!!”

„- Băi..mă ţin de ceva vreme să-ţi spun ceva…dar ruşine mai îmi e..!”
„- La câte ne-am povestit, ce-ai putea să-mi spui tu, ca şi noutate, Natalie? Pe bune acu’, dacă nici eu nu te cunosc..cu tot ce poţi sau nu poţi sau nu vrei să faci..cin’ să te mai ştie?”
„- Uite că la un moment dat, te-am minţit. Că nu puteam să fac sex anal, de exemplu, aşaaa..zic..şi-ţi spuneam că nici nu vreau. Dar nu puteeeam! Încercasem şi nu puteam iar acum pot! Na!”
„- Hiiii..!! Pe bune?? Dar cum de ai reuşit aşa brusc??”
„- Păi nici asta nu ţi-am spus..că asta al meu tot îşi dorea, tot încercam șii..greu de tot..!! Nu puteam şi aia era!! Îmi şi luasem gândul.. Darr….”
„- Darrr ce?? Sau cum?? Sau cu ce? Sau..zi odată..!”
„- Uşor uşor..nu ţi-am mai povestit..! Azi un pic, mâine mai mult..şi-acu chiar de tot! Adică suport!”
„- Cum adică suporţi?? Nu-ţi place?? Doar pentru el o faci, Natalie?? Tu nu simţi plăcere, măcar un pic aşa??”

„- Simt ceva..neplăcut iniţial.. Dacă ne anturăm şi o lungim, mă şi excită un pic. Dar nu mult..un pic..!”
„- Păi..dacă-i doar un pic, de ce o faci? Măcar o dată, o dată de când..încerci, ai avut orgasm? Unul mic, măcar??”
„- Să nu spui că am vorbit asta, te rog..n-am avut!”
„- Şi atunci, care-i scopul sexului asta? Pentru el numa’? Doare??”
„- Nu mă mai doare, dar nici vreo partida sexuală reuşită, nu-i..pentru mine! Ideea e..că de-aia îţi şi spun, că nu ştiu ce să fac de-acu’!! Că lui îi place din ce în ce mai mult, mie spre deloc..îl mai şi mint că termin!! Dar nu termin..îţi dai seama..!! Nu ştiu ce femeie ar putea termina, sincer..ideea e că îmi tot spunea că fosta lui aşa făcea, aşa dregea..aşa termina şi tot felul pe tema asta..doar că eu nu termin, nu reuşesc nici măcar să mă simt bine psihic… Ce dracu’ fac? C’acu dacă-i spun adevărul, o să se supere că l-am minţit, o să creadă că o să-l mint mereu..doar că trebuie să-i spun cumva, că vreau şi eu să mă simt bine..măcar dacă am face-o combinat, dar nu! El termină şi adoarme şi aia e tot..!”

Am reprodus suficient pentru ceea ce-mi doresc să punctăm astăzi.

Nu există orgasm din punctul de vedere al femeii, dragi bărbaţi ce consideraţi că sexul anal sau oral, printre altele, ne ajută pe noi, femeile, să ajungem în vreun punct de satisfacţie orgasmică alarmant de bun ce ne este.
Cine vă povesteşte aşa ceva, partenera de viaţă sau de ocazie..asta voi ştiţi..va mângâie doar orgoliul masculin şi..atât.
Fără doar şi poate. Astaaa.. dacă va interesa cu adevărat.
Nu există orgasm al femeii fără atingere a clitorisului sau fără penetrare în vagin în vreun fel legat de penis propriu zis sau de vibrator măcar, în caz de lipsa de organ în erecţie de al dvs pregătit de penetrare. ( clitoridian şi vaginal împreună, ar fi cel mai binevenit..dacă pot exemplifica în cuvinte atât de subliniate verbal şi iată cum pot..!)..
Revenind de unde am plecat, în niciun caz un bărbat adult, câteodată doar adulterin 😀 n-are cum să se lase păcălit de-un oftat în exces, ce ţipă de nerăbdare să lase loc orgasmului „care nu mai poate fi stopat sub nicio formă”, de plăcerea inventată pe loc de o partenera ce îşi doreşte doar săăă..” se termine odată iar tu să fii odată satisfăcut şi să te opreşti chiar lăcrimând, de plăcere”.
De plăcere închipuită, crede-mă, din punctul ei de vedere, copiat de prin scene de filme porno, ce, din nou, plac în mare parte, doar bărbatului.

News again???PamPam.
Îţi surâde ideea de a ejacula în stilul tău, aşa cum îţi place ţie..anal..sau oral..iar ei să-i şi placă, să fie de-a dreptul şi satisfăcută, nu?
Te cred.

Doar că ei nu-i place, nu are orgasm cum te face să crezi pentru a scăpa de tine şi pentru a te ajuta să ai dublă ejaculare: una fizică, iar altă psihică, în completare.
Dată viitoare când vei fi mândru că terminaţi simultan..hahahah..o să-ţi aminteşti ce ai citit aici, domnule, şi o să ai indoiele vis-a-vis de orgasmul ei.
Şi mă bucur tare că ţi-am spus..căci în timp, descosând partenerera, dacă ai curiozităţi în crescendo time to time, tot întrebând-o „cât de mult îţi place?” şiii..”cum îţi place cel mai tare?” şamd..o să aibă curaj, într-un final, căci tot insişti atâta, să-ţi spună până şi adevărul.
Într-un final, va recunoaşte că o face pentru tine doar, căci o vei ruga să-ţi spună adevărul, repet, fără să-ţi dai seama în plan conştient că nu ţi-l prea doreşti.
Mai citeşte încă o dată ce am scris aici, că încă ţi-e neclar, simt.
De două ori reciteşte, dacă-i cazul…hahahah..

Seară mişto!!

“Fericirea este reală numai atunci când este împărţită cu cineva.” (Into the Wild) 

Păi… vă vorbeam mai ieri alaltăieri, despre importanţa femeii de a se descoperi în plan personal pe sine însăşi.

Am zis că voi extinde, fără să fiu convinsă că o voi face în curând, dar pentru că de obicei îmi ţin cuvântul şi în seara asta chiar am chef să scriu despre una alta, mi s-a părut un subiect mişto de desfăşurat. 

Ce înseamnă, măi, putere de femeie?

Dar ce puteri extrordinare o avea femeia şi de unde până unde trebuie să aibă ceva în plus în comparaţie cu bărbatul? De ce e mai importantă ea?

De ce are ea nevoie să se descopere neapărat?

Fără comparaţie cu bărbatul, căci şi el are de făcut aceiaşi paşi, din punctul meu de vedere cel puţin… iată de ce cred eu că femeia are cu adevărat necesitate de a se citi cum trebuie şi de a se aprecia exact cum trebuie.

Păi… pentru că, femeia, oricare ar fi ea, se naşte cu senzualitate.

Senzualitate ce îi conferă tot felul de recunoaşteri în plan personal.

Eşti femeie?? Tu care citeşti aici, acum, zic… mmm??

Căci dacă eşti femeie, vei şti că vorbesc foarte serios acu’ şii… dacă mai ai încă de descoperit la tine câte ceva, dacă simţi cumva că nu eşti toată ştiută de tine însăţi… ia de mergi până la prima oglindă ce-ţi iese-n cale.

Fii atentă la privire…! Încearc-o cu zâmbet plin.

Ce descoperi? Un pic de înţelegere? Maturitate cumva? Bunăvoinţă? Superioritate?

Cum îţi pare ţie zâmbetul tău? Indiferent de modul în care ţi-l descrii în gând, ăla primul e cel mai bun. Acela te reprezintă.

Cred că ştii de ce deja.

Sau nu? Cum nu??

Păi… pentru că asta vrei să vadă ceilalţi în tine în momentul tău de zâmbet. Doar de aceea.

Şi dacă asta vrei să transmiţi, înseamnă că acea persoană eşti de fapt… tu.

Şi atunci n-ai de făcut mare lucru mai departe; doar exersează zâmbetul ce ţi se potriveşte în personalitate, până-ţi iese mereu atitudinea ce ştii că-ţi aparţine.

Nu-i greu, ai un picuţ de răbdare numa’. Tu cu tine… şi atât!

Asta înseamnă un pic de putere, un soi de ascendent asupra celorlalţi; ce ţi-l poţi crea de una singură şi ţi-e la-ndemână să ţi-l însuşeşti. Căci e al tău oricum, doar că nu-l ştii încă la modul conştient.

… şi o să tot adaug la articolul ăsta scurt de azi, ba una… ba alta… dar pe parcurs ce mă descopăr şi eu, sau mai exact conştientizez, de unde mai apar puteri ascunse de femeie…

Ahaa… c-am şi găsit!!

Privire jucăuşă, dar nu obraznică, senzualitate fără vulgaritate, coerenţă în gândire de femeie… cu un pic de spaţiu masculin … mmm… printre rânduri exprimat şi el… hmm…!! Mă mai gândesc.

Şi ştiţi ce-am citit că-i cel mai important?

Bunătatea. 😜

Mai vorbim când îmi voi aminti din nou să mă privesc clar în oglindă.

Dar după ce o şterg de praf, bineînţeles.

Căci încă ceva esenţial, că şi uitam să notez aici încă un esențial, mă cam grăbesc un pic, am niște treabă repede acu’ de terminat!! Așa..! Deci, mai este important să nu stagnezi, să nu te bucuri că ai descoperit astăzi ceva şiii… gata!! Căci mâine nu-ţi va ajunge în aceeaşi măsură zâmbetul calin de azi. Nu te va bucura la fel și poimâine.

Ia să te observi și tu, poate am dreptate!😻

Creşti în vârstă, evoluezi în autocunoaştere.

Evoluezi şi-n zâmbet.

Păi zi şi tu… nu este aşa??

Mi-a intrat ceva în ochi.
O lacrimă?
Mă deranjează rău ceva la ochi!
Și nu, nu este ea,
..lacrima mea.

Am avut lacrimi ceva..
dar până ieri.
Azi mi-e ochiul plin de gânduri.
Dansa în lacrimi ochiul meu
Dar numa’ până ieri,
Cumva dansa de prin
străfunduri. 

Astăzi, am însă ochii plini de zâmbet,
Deloc nu fac vreun loc ei lacrimii,
Ce-mi stropea..dar până ieri,
Obrazul cam crispat,
Prin amintiri plimbat.

Mi-e greu un pic fără un gând de tine.
Poate mai ușor mi-ar fi,
Să îți zâmbesc în amintire?
Căci și cu tine îmi devine greu,
Îmi esti și-aproape, așa cum îmi doresc,
Așa e.
Dar asta numa’-n visul meu.

Prefer să-mi zambesc eu lacrima
Ce nu mai curge în neștire
Pe-un obraz;
Nu-mi curge nicio fericire.
Și nici măcar dezamăgire.
Se prelungește doar,
un zâmbet larg de agonie.

Am învățat să mă trăiesc
și eu,
Cu zâmbet un picuț citeț.

Mi-aude lacrima un gând
Ce te gândea cândva, plângând
Dar nu știu cum, c-așa deodată,
Mi-a plecat lacrima toată.

S-a hotărât cumva să nu te mai inunde,
Nici să te-alerge pe niciunde.
Mi-a stat pe loc încrâncenată,
Brusc, acuma și de tot..ea toată.
Îmi place să mă simt curată.
Dar fără să-mi spăl fața de acum,
Cu nicio lacrimă sărată.

Lacrimi multe, în șuvoi,
îmi vor mai curge prin noroi
Vreodată sau candva..nu știu..
Gândul alb cel dezgolit de noi,
Va plânge încă de va vrea..
dar cumva mai liniștit.
s-a săturat și el de-un doi.
De un mereu și pretutindeni doi.
Aceiași doi.
Noi amândoi.

Și m-am trezit,
De fericire plină
Că mi-a trecut visul urât
Că lacrima mi-a revenit.
Amară sau sărată
Nici nu-mi contează.
Știu doar câtă bucurie simt,
Că sunt iar trează.

Ador să plâng de fericire,
Ador să plâng de bucurie,
Te iubesc râzând în plânsetul
acesta mut.
Ce nu mai e în adormire,
nici doar în amintire.
Căci eu îți sunt,
Iar tu îmi ești,
Și ne trăim în lacrimă de doi,
Noi doi,
Aceiași doi.
Mereu și pretutindeni
noi.

Sabina Teodorescu, fiica lui Oreste Teodorescu, controversatul om de televiziune, cel care, din punctul meu de vedere cel puţin, a dovedit coloană vertebrală în alegeri politice proprii şi a preferat să-şi susţină principiile în detrimentul unui job bine plătit, în care nu ar fi crezut până la capăt. Şi aşa mai departe. Nu despre asta vorbim însă astăzi, ci despre Sabi, un om mişto, o femeie cu principii de viață deja formate, careee… iată ce destăinuie…. 

Primul copil vedetă din emisiunea mea, bebe.ro … pe care am iubit-o imens ca şi proiect personal. Ştii ce mi-a plăcut la tine, Sabi, de la prima vedere? Dezinvoltura, firescul tău. Naturaleţea ta, fără teama expunerii. Mă gândeam eu atunci, când te-am cunoscut, că sigur vei deveni persoană publică. Pare că m-am înşelat… ce profesie ţi-ai ales într-un final?

Nu mi-am ales o profesie clară, voi termina facultatea de Sociologie şi de acolo voi vedea spre ce mă voi îndrepta. Mă atrage şi o idee de marketing, poate puţină politică spre bătrâneţe. Încă mă gândesc dacă voi relua facultatea de drept. Pe scurt, sunt încă un pic nehotărâtă.

Şi de ce nu moderator, precum Alex..Nu iei deloc în calcul şi o variantă de persoană publică? Televiziune sau telenovele pentru televiziune… hahahh… sau ceva în sensul ăsta?? Ai chemare, din punctul meu de vedere, de aceea întreb şi insist pe subiect...

Când eram mică îmi doream să fiu actriţă, şi mă atrăgea ideea de persoană publică, dar am renunţat pe parcurs… nu ştiu de ce. Probabil că am descoperit tot pe parcurs, prin prisma lui taică’miu şi problemele ce ţi le poate aduce statutul de persoană publică, câteodată.

Calitate importantă a lui Lili, mama cea mai înţelegătoare şi cool şi prietenă şi… totul îmi place mie la ea. Ţie ce-ţi place cel mai mult şi foarte tare??

Cel mai tare îmi place că este o sursă continuă de energie, serios, ar putea genera curent electric. Este tot timpul în mişcare. Pe lângă bun ascultător, bun sfătuitor, şi o mamă şi o prietenă foarte iubitoare.

Dar la Alex, ce admiri într-un mod la fel de special?

La tata admir cel mai mult înţelegerea de care dă dovadă. Inţelege orice om, orice situaţie, poţi discuta despre absolut orice subiect cu el. Şi culmea!! Că se transpune cumva în locul tău şi înţelege mai mereu ceea ce simţi tu, într-un moment pe care el nu l-a trăit nicicum.

Dar înţelege şi te sfătuieşte bine. În aceeaşi măsură, bineînţeles, fără doar şi poate, simţul umorului.

Este importantă independenţa materială pentru o femeie? Tu ce crezi?

Cea mai importantă! O femeie ar trebui să fie dependentă doar de iubire din partea partenerului de viaţă. Şi de aceea, cred cu tărie că-i trebuie şi o preocupare profesională de care să fie mândră, să-i placă ceea ce face şiii… nu în ultimul rând, să fie capabilă să-şi asigure un venit care să-i fie direct proporţional cu nevoile, necesităţile de femeie… să nu depindă material, şi dacă mă gândesc un pic mai mult… cred că nici sentimental nu ar trebui să intrăm în vreo dependenţă dusă la extrem, în parteneriat.

Din exemplul de poveste de dragoste pe care-l observi cotidian la ai tăi, sau din orice alt exemplu ai avut pe aproape, ce consideri tu că-i esenţial pentru un cuplu, pentru a-şi menţine relaţia tânără şi veselă tot mereu??

Libertate, comunicare şi joacă. Şi sentimente profunde şi continue. Iubirea trebuie să crească în fiecare zi. La ai mei funcţionează de peste 20 de ani, deci e o reţetă sigură, pare-se.

Trăieşti azi o poveste de dragoste? Sau eşti în pauză sentimentală momentan?

Nu trăiesc o poveste de dragoste momentan. De ceva timp am început o altfel de poveste, a fetei independente sentimental, liberă… ce se distrează non stop, şi-mi merge foarte bine.

Ştiu că în fiecare vară, vă mutaţi în Vamă, unde de altfel, aţi dezvoltat un soi de afacere de familie… ce poţi să spui în două trei cuvinte despre Molotov, Vama Veche?

Sper să nu fiu subiectivă, dar este „must go”-ul din această vară în Vama Veche. Este un bar în continuă expansiune, unde se ţin party-uri şi after party-uri pline de distracţie. Astăzi am ajuns la 12 (p.m) acasă, vineri pe la un… 10… 😀

Ţi-ar plăcea să te implici mai mult şi personal? Şi dacă da, ai început deja? În ce constă ajutorul tău efectiv pentru dezvoltarea unui brand… de ce nu?? Căci pare că e deja în creştere din ce observ, cel puţin.

Oameni tineri şi frumoşi la noi mai mereu, dar deja sunt şi vin din proprie iniţiativă. Nu ştiu dacă menţin eu spiritul tânăr la Molotov, dar aşa îmi place să cred. Am un vibe bun. Probabil că şi atrag oameni cu acelaşi vibe, astfel. Mereu glumesc şi-i spun maică’mii, că aştept să se pensioneze să îl preiau eu. :)) Şi insist mereu să fiu trecută în acte. Vara asta o să intru uşor uşor în bar, ca pasiune de vară aşa, nimic mai mult. În rest ajut cu sfaturi, cu promovarea evenimentelor… etc…. din punctul meu de vedere, tânăr şi neliniştit.😀

Revin un pic în zona de cuplu, de feminitate şi de astea…subiecte favorite, ce-mi și reprezintă cu adevărat şi blogul acesta nou, dar şi drăguţ pe care mă chinui să-l construiesc. Ia zi, mişto să fii femeie? De ce?

Blogul tău este o sursă de inspiraţie pentru femei. Femeile au nevoie să citească ce scrii tu, pentru dezvoltarea lor personală. Puţine persoane scriu atât de direct despre lucruri pe care cu toate le simţim.

Şi, da, cred că e mişto să fii femeie, pentru că simţi mai mult, iubeşti mai mult şi înţelegi mai mult. Bărbaţii sunt mai infantili, înţeleg puţine lucruri şi rănesc mult mai uşor cu alte lucruri. Indiferent însă, că-ţi apreciezi statutul de femeie ce înţelege şi te priveşte cu bunăvoinţă pe tine, bărbatul, ce tot greşeşte, cred că, înţelepciunea femeii, înseamnă sau constă şi în a şti că există un moment în viaţa de cuplu sau parteneriat longeviv, când trebuie să laşi speranţa într-un colţ dacă o simţi că-ţi e în doliu… Chiar am citit la tine un titlu de articol ce sună cam aşa, cum am zis eu mai sus.

Dacă speranţa, dacă până şi ea, o simţi în doliu, e mişto să rămâi în continuare femeia pe care o admiri şi să renunţi tu, fără să-i laşi lui vreo şansă de a renunţa tot el, care a tot greşit, primul.

Mişto să fii femeie, pe final de idee, căci femeia construieşte familia. Tot ea însă, pentru că e puternică, poate renunţa dacă simte nefericirea în ascensiune, în cuplu. Simte mai bine ea, femeia, este un atu acesta, zic.

Şi închei cu întrebarea nelipsită din interviurile mele: ce înseamnă pentru tine fericirea? Cum ţi-o defineşti în plan personal??

Fericirea înseamnă iubire şi libertate. Să iubeşti, să fii iubit necondiţionat. Ce definiţie scurtă şi la obiect, nu-i aşa!!?

Asa este, deși eu totuși nu cred că există să ți se-ntâmple să fii iubit cu totul necondiționat. Condiţionăm iubirea, ne dorim iubire simțită și înapoi când dăruim… fără să realizăm cumva, ne trebuie să ne știm iubiți… ia mai gândeşte-te un pic..😜

Şi gata interviul… şi mulţumesc că ţi-ai făcut timp, din nou, pentru mine un picuţ!😜

Îţi mulţumesc şi eu.

Sunt mereu prezentă pe blogul tău!

Iertăm uşor faptul că ne-am prins partenerul înşelându-ne?
Depinde, aş spune, de situaţia fiecăruia.
Aţi fi vrut un răspuns neaoş, sunt convinsă, dar este dificil să te transpui în pielea altuia atât de personal.
Spre exemplu eu, probabil că aş ierta o aventură a soţului meu, dacă aş afla-o cumva. 
Aş ierta probabil, da, dar într-o singură condiţie: să fie o aventură femeia respectivă şi nu o amantă.
Nu mi se pare mare lucru să-ţi doreşti şi să şi mergi până la capăt cu un sex de-o seară cu o femeie ce ţi-a stârnit simţurile mai mult decât mine, soţia ta de enşpe ani.

Nu mi se pare, de fapt, ca să extind un pic, mare lucru un act sexual în sine cu o persoană care ţi-a dat nas, te-a incitat/excitat şi n-ai putut efectiv să-ţi pui o frână şliţului, ce-ţi cam stătea întredeschis de la-nceput de noapte binevoitoare în simţuri proprii erectile.
Nu zic că aş ierta uşor, căci nici nu ştiu cu exactitate cum aş proceda.

Părerea mea este însă, că deşi rănită până-n măduva oaselor, probabil că aş trece cu vederea, în condiţiile în care noi suntem împliniţi şi satisfăcuţi sentimental, fără probleme sau războaie dese între noi.

Nu aş ierta cu siguranţă, iar aici chiar mă pronunţ ferm, ca aceeaşi aventură începută întâmplător şi terminată cu ejacularea ta precoce pe care ţi-o cunosc în apropiere de corp nou, hahahah, ar culmina cu încă o experienţă de acelaşi gen, de aceeaşi femeie, cu alta iar şi iar şi cu durată lungă de relaţie deja stabilită între voi doi.

Nu cred că aş putea să trec cu vederea o continuare a dorinţei tale sexuale cu o femeie despre care mie-mi explici că a fost o circumstanţă experimentală în viaţa ta.

Una-i experimentul, alta-i cutuma. În altă ordine de idei, faptul că nu ţi-a păsat că-mi calci orgoliul în picioare în faţa prietenilor de familie, mi-ar accentua starea de neiertare către tine.

Faptul că o dată, ba chiar de două ori pe săptămână, m-ai tot minţit fără vreun pic de fâstâceală, denotă şi alte lucruri: că-ţi sunt deja suficient de insuficientă, ba chiar deloc importantă pentru tine, încât ai învăţat să te uiţi fix în ochii mei şi să reuşeşti să-mi păcăleşti siguranţa în fidelitatea ta, ceea ce înainte nu ţi-ar fi fost uşor şi nici la îndemână.

În plus, dacă tot ai relaţii cu acea femeie pe termen atât de lung, care mai e rolul meu pe lângă tine? Sau cu tine împreună?
Ce să mai avem noi de împărtăşit de acu’ încolo în viaţa asta, decât minciuna dintre noi?!?
Care mai e rostul fericirii noastre de cuplu, câtă vreme ne transformăm în minciună în favoare de fericire de alt cuplu, deja format între tine şi altcineva?!?
Revenind, probabil că aş ierta cu greu sau nu se ştie cât de uşor, o infidelitate de rătăcire de moment.
Dar nu o înşelătorie ce ţi-a devenit cutumă.
Tu cum ai proceda?!

Conflict iremediabil de cuplu

Când o relaţie nu mai merge, n-ai ce să mai rezolvi.
O tot tragi de coadă, încercând o prelungire şi o răsturnare de situaţii, din nou favorabilă vouă, dar… nu te mai căzni să tot speri.

Nu va mai merge.

Se-ntâmplă momente când ar trebui să simţi că orice ai face, este sortit eşecului. Căci nu există cauze evidente de separare, nu treceţi nici prin certuri sau probleme cărora să nu ştii cum să le faci faţă, nu există nimic nelalocul lui în relaţia ta de cuplu trainic. 

De până atunci.

Nu vă înşelaţi reciproc, nu aveţi de gând să faceţi lucruri deranjante unul altuia, doar că nu mai există liantul ce vă unea până ieri.
Nu-mi dau seama de ce se pot întâmpla astfel de situaţii cuplurilor cărora părea că nu le lipseşte nimic din niciun punct de vedere.
Dar uite aşa, de nu ştiu unde venite, apar probleme fără nume, fără identitate psihologică, fără… nimic concret.

Brusc simţi cum ţi se taie cheful (de obicei unuia dintre parteneri i se-ntâmplă treaba asta) de a mai povesti ceva amuzant în modul prietenesc de până ieri. Ţi se taie şi cheful de sex, nu mai vrei să-i vezi zâmbetul ce tot până ieri, îţi umplea sufletul de fericire.

Cum rezolvăm situaţii imprevizibile ca cea ilustrată în rândurile de mai sus?

Nu putem să le dăm de capăt. Oricâtă bunăvoinţă am avea de a rezolva probleme pe care nu le cunoaştem, oricât de binevoitori am fi mai apoi în comportamentul vis-a-vis de partener, nu există cale de ieşire. De cele mai multe ori, probleme concrete nu par să existe, de aici şi întrebările rămase fără răspuns… „Dar unde am greşit? Ce ne-a dus în zona asta conflictuală? Cum este posibil să n-am rezolvare la ceva atât de simplu?”

Uite că ceva’ul acela simplu, e cel mai grav de până acu’ din relaţia ta. Şi tocmai din cauză că nu există argument la probleme nerecunoscute, ce practic nici măcar nu există.

Plictiseala şi îndărătnicia unuia dintre parteneri probabil, în aceeaşi măsură ambele variante, duc la asemenea schimbări de situaţie între doi oameni normali la cap, fără probleme grave, de altfel, în căsnicie. Nu ştiu cum am putea evita situaţiile de genul acesta, n-am soluţii, căci încă mă chinui să înţeleg câte ceva, fărâme măcar aş vrea să înţeleg, din exemplele pe care le am şi eu prin jur.

Se-ntâmplă probabil ca asemenea momente nefavorabile cuplului, să apară şi prin preajma vârstei de 40 de ani, când bărbatul devine un pic mai nehotărât în ceea ce priveşte direcţia spre care vrea să se îndrepte. Am tot citit despre fenomenul ăsta, dar până să nu văd şi exemple clare, nu-mi venea să-i dau crezare întru totul.

Acum, nu ştiu ce să mai zic..

În altă ordine de idei, revenind la ideea de la care am plecat, nu cred că este cazul să mai tot lupţi de unul singur, în momentul în care observi neputinţa partenererului de a reveni la obişnuinţa de cuplu în care eraţi extrem de mulţumiţi şi fericiţi de atâta vreme. Sau erai mulţumită, căci pare că el a tot adunat nemulţumiri, ce este posibil să ducă chiar la o ruptură permanentă.

Dacă duci o luptă de unul singur, dacă tu tot încerci să argumentezi compatibilitatea dintre voi, pe care el nu numai că nu o mai remarcă, ba chiar îl şi irită pe alocuri şi în amintiri, dacă observi un dezinteres din ce în ce mai mare în ceea ce te/vă priveşte, eu cred că ar trebui să depui armele.

În doi ar trebui căutăm punctele comune din nou. Tot în doi ar trebui să înţelegem ce ne nemulţumeşte brusc de o parte sau de cealaltă. În doi avem şanse mari să descoperim de unde ne-a pornit conflictul ce nu mai poate fi manageriat sub nicio formă. În doi se pot întâmpla minuni, dacă luptăm pentru aceeaşi cauză.

Unul singur dacă luptă, nu are arme destule pentru a şi învinge. În doi iubim, în doi dormim, în doi trăim. Unul dintre noi poate doar să ajungă într-un final să-şi plângă doar de milă din cauză că nu răzbate întunericul, el fiind miop de altfel, de când a înaintat în vârstă.

Celălalt partener, are o slăbiciune a auzului. Unul vedea perfect, altul auzea perfect. Se completau cândva extrem de bine ei, dar separat le trebuie de-acu’ altă pereche care să suplinească defectele datorate vârstei. Unul pentru celălalt.

… şi cam atât am avut de spus pe subiectul ăsta.
Tu ce părere ai?!?

Şi pân’ când vom mai discuta din nou, zi mişto cu speranţa întotdeauna că nu vei avea nimic de pierdut, în nicio circumstanţă.

Am iubit rar la viaţa mea.
Iubesc o dată şi bine, eu.
Aşa sunt eu.
Probabil că sunt mult prea categorică sentimental pentru câte unii… poate suficient de deschisă şi de sigură când afirm „te iubesc-ul” meu sincer şi atât de franc, pentru câte alţii.
Când ţi-am spus că te iubesc, am şi crezut.
Nici nu l-am afirmat exact în două cuvinte, l-am lăsat a se-nţelege din gesturi multe, din bunăvoinţă multă către tine, din zâmbet şi din îmbrăţişări. Te-am îmbrăţişat cu gândul în momente când n-aveai chef de atingeri, căci te cam gâdilau.
Îţi aminteşti, nu este aşa? Ştii sigur că ţi-am tot spus „te iubesc” şi când nu aveai tu stare să-l auzi.
Ştiu că te cam plictiseam, chiar ştiu. 
Mai ştii şi că speram să-ţi aud, dar tot speram, să îmi şopteşti măcar într-o doară şi „te iubesc” al tău către un pic din mine.
Al naibii….. că se tot lăsa aşteptat.
L-am auzit în ani, într-un final… sau am crezut că îl aud.
Nici acu’ nu ştiu sigur sau cu exactitate, dacă tu chiar l-ai spus, sau dacă doar l-am înţeles eu pentru c-aşa am vrut.
Ştiu că mă iubeşti, chiar ştiu, nu înţelege tu acum greşit ceva.
Nu-ţi reproşam nimic; nimic nu-ţi reproşez, de fapt.
Ştiu că ţi-e greu s-o spui sau… că tot consideri tu că-i de la sine înţeles şi că am înţeles deja că… mă iubeşti.

Degeaba ştiu însă, la modul conştient o mulţime de lucruri despre tine.
Sau despre noi.
Degeaba tot susţii că ar trebui să înţeleg eu una alta, că tu îmi spui subliminal.
Şi ar cam trebui să ştiu ce simţi exact.
Degeaba.
Vine un timp când îţi doreşti s-auzi un glas care mormăie în somn un „te iubesc” veridic şi-n cuvinte.
Simţi nevoia aşa cumva, ai o necesitate brusc, o dorinţă mare de a asculta un „te iubesc” de la te iubesc-ul tău.
Ai nevoie într-un târziu, de o confirmare vorbită. Sau gestuală. Sau mângâiată. Sau sărutată. Sauuu… cumva…

Vine un moment din ăsta, când vrei să simţi mai mult decât o şoaptă de gând pe care-l cauţi tu… vrei să nu mai cauţi nimic, vrei doar în acea secundă să fii găsit sau regăsit… că nici nu ştiu cum să spun exact. Sentimental.

Şi tu tot vrei… şi tot aştepţi… şi tot mai vrei… sii… eşti dezamăgit că nu primeşti acea confirmare un pic vorbită, oareșcum.
Şi te gândeşti atunci…. tot te gândeşti… de ce nu ai şi tu norocul, un pic de noroc măcar… să primeşti cadou prin sms măcar… o inimoară cu un emoticon cu inimoară. Roşie.
Măcar atât de ai primi, te-ar linişti cumva… ar mai trece apoi un pic de ani, până să-ţi aminteşti din nou şi iarăşi, nevoia ‘te iubesc-ului” vorbit.
„Eu te iubesc imens. Mult te iubesc eu pe tine. Mult rău de tot..!!!”
… aşa-ţi spun azi, din nou, eu ţie.
Tu ce-mi răspunzi??

Astăzi poposim în Berlin, oraş încărcat de istorie, totodată însă orașul unde modernismul sexual se simte confortabil fără confuzii importante vizavi de sex și sexualitate.

Pentru dezinvolţii sexuali din toată lumea KitKatClub reprezintă o casă de producţie, ce regizează filme pentru adulţi cu nivel crescut de adrenalină. Un simplu research KitKatClub pe google, îți va dezvălui o altă lume, o lume în care sexul nu are secrete bine-ascunse, nici tabu-uri, o lume în care oamenii nu sunt atât de pudici și nici atât de limitațori îngrădiți de societate din punct de vedere al obișnuințelor sexuale.

Nu-mi dau seama de ce ne-a intrat în obișnuință să vorbim în șoaptă sexul, să-l judecăm cu voce tare dacă auzim cumva că lucrurile se întâmplă altfel pe la alte case, nu-mi dau seama de ce pe de altă parte ne place să privim reprobator alți oameni atunci când personal nu înțelegem experiențele acestora, fără a recunoaște măcar în sine că mai pățim și noi idei fanteziste mai alandala câteodată.

In fine, revenind la început de idee de astăzi, vă povesteam despre Casa de Producție de filme pentru adulți, KitKat care totodată există însă şi fizic în Berlin, club fetishist.

Se organizează în acest loc special, tot felul de petreceri fără perdea, cu multitudine de oameni ce dansează pe ritm electronic, se împreunează chiar, în văzul lumii fără jenă samd; întâlnim astfel aici cupluri, transexuali, femei ce iubesc alte femei la nivel de bisexualism sau doar be curious, travestiţi… dar fireste ca si gay, în aceeaşi măsură.

Nimeni nu se strâmbă a neînţelegere, fiecare se poate exprima în sensul ce-şi doreşte, în măsura în care nu încalcă regulile de bunăcuviinţă, după cum este şi firesc, zic.

Ce m-a mirat cu adevărat, a fost lipsa bodyguarzilor. Nu este nevoie de ei, sub nicio formă; şi asta pentru că dacă te deranjează un… x şi-i expui acestuia deranjul tău, nu va deveni niciodată insistent.

Ahh!! În altă ordine de idei, nu eşti obligat la acţiune, dacă tu îţi doreşti să fii static şi doar să observi din… lipsă de curaj sau din orice alt motiv ai avea tu în particular.

Ca peste tot, ca în orice alt club fetishist, nu eşti acceptat decât dacă îmbraci şi tu o costumaţie fetishistă, nu se acceptă haine de stradă, ceea ce mi se pare şi firesc; este anapoda, mă gândesc, să treci într-o vizită scurtă ca la Grădina Zoologică, eventual şi cu o cruce în mână, să te dezici în plan personal de tot ceea ce pare că eşti curios şi te atrage, căci de asta mergi pe acolo, nu?? Nu să faci un reportaj pentru ştiri, cum ai explica în mod normal şi extrem de firesc în caz că te zăreşte vreun cunoscut prin preajma… hahahah?
Te expui şi eşti expus, îţi creezi conexiuni cu o lume, o comunitate din care îţi doreşti să faci parte cumva, nu?

KitKat Club Berlin! Un club mişto cu oameni mişto, dezinhibaţi!!

IMG_2224

IMG_2225

IMG_2227

IMG_2228

IMG_2229

IMG_2230

IMG_2231

IMG_2232

Cunoaşteţi careva vreun mitoman?

Eu cunosc vreo 2-3 şi-i studiez mai îndeaproape, îmi par un fenomen! Nici nu ştii de unde să-i apuci, dar nu mai ai niciun pic de răbdare să le auzi poveştile, căci de atâtea ori te-ai implicat cu sfaturi prieteneşti în fantasmele lor bulversante, încât te-ai plictisit să mai descoperi enigma de prin minciunile din ce în ce mai puţin plauzibile. Mi se pare cumva incredibil să poţi minţi atâţia prin jur, mereu şi fără vreun motiv, cu un entuziasm aparte.

Nu-mi dau seama de unde atâta nemulţumire de sine, care să te determine să tot minţi cu atâta nerușinare, mai ales după ce ţi-am explicat clar că ştiu că „exagerezi’ pe alocuri, te-am şi prins cu rața-n gură de câteva ori de asemenea când tu te jurai că-i pură întâmplare dacă măcănea vreuna pe lângă tine.

Acuma, nu ştiu ce să zic, fiecare cum este construit..! Personal mi-ar fi ruşine de mine însămi să te duc cu vorba într-un lanţ al slăbiciunilor mincinos mai permanent, ce-mi tot vin pe buze de pe peste tot și-n orice moment.

Im mare poate oamenii au un simț al penibilului, ce-l consider și firesc fie vorba între noi, ce nu-i lasă nici măcar să exagereze o situaţie, d’apoi s-o mintă chiar cu totul?!?

In fine, nu vorbim despre normalitate, ci despre o nişă de oameni ce minciunesc cu mult curaj, natural, credibili și senini în priviri..; mai rămân pe gânduri pierduți în vreun moment când gândesc probabil dacă nu cumva cu o zi în urmă au afirmat invers, dacă nu cumva cineva prezent azi în discuție nu era şi ieri prezent la aceeaşi discuţie purtată, cu acelaşi subiect..!?

Ce motiv ai tu, mitomanul identificat deja de-atâţia oameni cărora le e jenă, săracii, să te mai expună iar și iar, simtindu-se rușinați de jena ta, nu de-alta, să povestești aiureli nejustificate permanent? Realitatăți închipuite? Fantasme???Păi dacă citeşti acu’ pe aici, acest articolaş despre tine, doar despre tine în rolul principal, poate-ți pui și tu în sine aceeași întrebare de mai sus, ne e rușine să ți-o adresăm direct..!

Gândește-te tu, de ce minţi în genere?

De ce-ţi este atât de ruşine cu tine, încât să nu te arăți cu adevăratele calităţi pe care, pe cuvânt de onoare, chiar le ai!

De ce crezi că reprezentarea ta autentică n-ar fi cu mult mai interesantă, de ce nu pivestești situaţii reale prieteneşte? experiențe din viața ta?! De ce nu te prezinţi din nou tu către noi, un tu real de această dată, fără vreo scuză prealabilă din vechiul sine?

Garantez că recunoaşterea adevărului tău ne-ar mulțumi suficient, astfel încât să nu-ți mai întrebăm motivele minciunii din trecut. Nu ne-ar interesa.

Am fi doar fericiţi că n-ar mai trebui să ascultăm o balivernă ce ne cam plictisea de moarte.?