N-am idei sexuale astăzi, aşa că voi aduce în discuţie un subiect destul de banal, asta dacă privim prin prisma bărbatului, totodată însă, destul de controversat şi deranjant, din punctul de vedere al femeii.

Cum este posibil, de ce şi cum de nu vă puneţi un prezervativ, domnilor, în momentul în care urmează să aveţi de întreţinut relaţii sexuale cu o femeie nouă?
Iar voi, doamnelor, ce nu mai conteniţi în a vă lauda cu o igienă intimă exemplară, cum de acceptaţi o partidă de sex cu un bărbat ce azi l-aţi primit în patul dvs pentru prima dată?!?
Nu pot înţelege cum de există în acest secol, cum încă există, oameni atât de puţin interesaţi de necazurile ce se pot întâmpla în urma dobândirii bolilor cu transmitere sexuală.

Până una alta, nu există cazuri multe de prieteni prin jurul nostru ce au contactat SIDA sau vreo hepatita C sau… altele cu risc mare şi cu tratament ce nu există încă.
Să spunem că nu v-aţi lovit niciunul ÎNCĂ, de ceva asemănător, nici n-aţi auzit pe la prieteni apropiaţi. 

Ok, vă cred.
Dar nu-i neapărat necesar să avem probleme medicale atât de grave, pentru a conştientiza inconvenientele majore ce intervin în urma unei boli, banale de altfel, ce ne strică zile întregi însă de sex şi care ne va da bătăi de cap pe termen lung şi asta din cauză că :

1. Sunt greu de descoperit/identificat, astfel tratamentul se poate lungi la nesfârşit;

2. E dificil să le tratăm dacă avem o relaţie sexuală în ascensiune cu una, două, … cinci persoane în acelaşi timp, sau în timp separat chiar, fiecare;

3. Bolile au şi mirosuri neplăcute câteodată, ceea ce va schimba impresia despre igiena ta personală şi atât de intimă, următorului neavenit ce va avea chef, după acceptul tău bineînţeles… să ţi-o şi … într o seară;

4. Mai există şi boli care au repercursiuni pe termen lung, printre care notabil ar fi HPV-ul, deloc de neglijat pentru femei, în speţă;

5. Există alte boli ce se tot perpetuează din cauza de lipsă de simptome, atât la bărbat cât şi la femeie, ce dau până şi sterilitate, dacă nu sunt tratate pe termen lung.

Nu sunt bărbat eu şi de aceea nici nu pot să mă pronunţ exact asupra motivului pentru care prezervativul încurcă îngrozitor actul sexual în desfăşurare de moment.
Şi totuşi, bărbat nefiind eu aşa, totuşi, mă gândesc că inconvenientul dat de o boală ruşinoasă, (c’aşa e la români… ţi-e jenă să-ţi faci şi controlul ginecologic de rutină, de teamă să nu fii interpretată ca fiind o femeie uşoară) este mult mai dificil de rezolvat decât dacă ţi-ai pune simplu prezervativul pe organ.
Nemaivorbind acum şi despre bărbaţii însuraţi, care au o aventură, două… cincisprezece şi-şi îmbolnăvesc nevestele cu tot felul de boli nemaiauzite şi greu de depistat.

Revenind, nu vi se pare un pic bolnăvicios să nu ţineţi cont de atâtea lucruri ce strică armonia sexuală de cuplu pe perioadă lungă, dragii mei?
De ce nu inventaţi voi jocuri, spre exemplu, de genul: ” Ia să văd cum ştii tu să pui un prezervativ!! Şi cât de repede o faci?”😀
De ce nu faceţi exerciţii prin casă când vă masturbaţi leneş şi într-o doară, urmărind un film mai deocheat, cu un prezervativ ataşat pe penis?
Păi de ce nu faceţi asta, pentru a scapa de griji mai mari pe mai târziu?!?
Iar dumneavoastră, doamnelor, de ce nu obligaţi partenerul ocazional să-şi ataşeze prezervativul cu gust de căpşuni sau ce preferaţi fiecare, în particular, pe organul plin câteodată, ca să nu spun deseori, de tot felul de germeni sau ciuperci şi aşa mai departe?
Nu este oare mai interesant să faceţi un sex fără griji, într-o seară decât să trageţi ponoasele şi alte două luni, după aceea?
Eu nu înţeleg de ce nu suntem civilizaţi şi în relaţiile intime pe care le întreţinem.
Nu-mi dau seama de ce nu recunoaştem în faţa noastră, şi mai apoi şi-n faţa lor, că da, există boli multe cu transmitere sexuală, de care ne e teamă, printre altele, oricât ne-am dori să nu vă jignim sau să vă facem pe plac.
E vreun secret acesta?
Că nu prea înţeleg.

Doar ştie naiba, toată lumea că dacă întreţii relaţii sexuale, eşti predispus şi bolilor atât de sexuale şi ele, la rândul lor.
Când te stabilizezi în relaţia de cuplu, este uşor să renunţi la un miros de căpşunică ş.a.m.d., căci capeţi încredere în partener.

Dar până atunci?!?

Pe de altă parte, da, am înţeles că pentru unii bărbaţi este greu de menţinut erecţia cu prezervativ cu tot… e greu şi fără, d’apoi cu? Dar sunt convinsă că prin exerciţiu îndelungat, dacă este nevoie, penisul tău va dansa în întuneric şi îmbrăcat, căci poate-i ruşinos câteodată, nu-i aşa?😀😀😀 Lăsând gluma într-un colţ, pe bune vorbind acum, bolile cu transmitere sexuală nu-s deloc parte neglijabilă… ba dimpotrivă! Consider că ar trebui să vorbim mai explicit despre ele, pentru a se înţelege că nu-i ceva de care ar trebui să ne jenăm, că ele există, că ele persistă şi se obişnuiesc în corpul tău de gazdă şi că, nu vor pleca de bunăvoie, dacă nu le tratezi cu seriozitate şi nu doar în bătaie de joc.

Şi sper că aţi citit atent şi nu aveţi chef de prostii în seara asta, dacă nu-i prezervativul la îndemână!
Păi?!? Foarte bine… mă simt deja utilă şi matură şi un adult cu experienţă… datorită prietenilor ce se tot plâng, nu c-aş avea eu vreo problemă generatoare de boli cu vreo transmitere sexuală sau mai puţin sexuală… hahahahah!

Seară incendiară cu multe prezervative prin jur!! Atâta vă doresc!

Soţia, amanta ta

Mereu m-am gândit că este dificil să-i accepţi pe restul, câtă vreme nu ai bunăvoinţa în a te accepta pe tine.

Mereu m-am mai gândit totodată, că dacă mi-aş prinde soţul înşelându-mă, şi dacă în aceste circumstanţe tot n-aş putea renunţa la el, atunci probabil că l-aş ierta; cu o singură condiţie însă: aceea de a-i deveni eu amantă în locul amantei. Cred că ar prinde bine în acest caz, o schimbare de roluri între noi două, favoritele lui.

Păi cred că mi-ar conveni să nu mai gătesc pentru că trebuie, ci să uit pentru că vreau. Mai cred că mi-ar plăcea maxim să-mi amintesc zilele noastre frumoase de sex tantric dintre noi, decât acelea de sex de complezenţă obligatorie, matrimonială. Mai cred că mi-ar mai plăcea să nu fiu eu cea minţită, ci doar cea care ştie adevărul. Totodată, mi-ar mai plăcea să-l văd zâmbind din nou, doar către mine şi nu în amintirea mea. 

Dar nu… mă răzgândesc de fapt, pe loc; acum şi aici. Nu cred că aş vrea să-i simt mirosul mâncării ce de abia a înghiţit-o. Nici urma mirosului ei de pe gât. Nici măcar n-aş vrea să ştiu în ce poziţie s-au împreunat în vreo seară. Şiii… nici atât, nu cred că aş vrea să ştiu că fiica mea sau fiul meu, îşi adoră mama vitregă, căci e mai maleabilă. De fapt, îmi dau seama acum, că nu pot juca vreun rol de amantă eu vreodată. Realizez că rolul meu, în viaţa mea, mi-ar trebui să fie unul real, unde nu există gânduri negative sau supărăcioase vis-a-vis de altă femeie, aproape la fel ca şi mine de interesantă, în viaţă lui. Nu cred că aş putea, indiferent cât de mult aş iubi un om, să fiu undeva poziţionată, ca şi un sac de dus în spate la drum lung, anevoios.

Cred că singura variantă viabilă pentru mine, este singura variantă viabilă pentru noi: să ne iubim, să ne certăm, să nu ne înţelegem astăzi, dar mai apoi să ne iubim din nou la superlativ şi maxim, mâine; până când cineva ne va despărţi de tot, căci aşa ni s-a hotărât soarta. Aşa îmi doresc eu să fiu de mult iubită. Doar aşa, cred că pot funcţiona fericită pe termen lung.

Doar atunci când vei şti cu siguranţă că doar eu îţi trebuiesc, doar atunci să-mi şi spui „te iubesc-ul” la care tânjesc. Altfel, mi se pare nedrept. Şi nu pentru că eu ştiu şi pot şi vreau, să mă dăruiesc întru totul, astfel având pretenţii de a primi totul în schimb, ci pentru că ştiu şi cred şi sunt extrem de convinsă, că altfel eu nu pot cunoaşte fericirea. Decât nefericită să trăiesc, cu speranţa că voi fi cândva, sentimental, peste media normalului, mai bine singură, cu speranţa că voi întâlni cândva omul potrivit mie. Nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură, niciodată nu voi putea minţi că sunt fericită, dacă nu voi simţi în toţi porii mei, fericirea.

Deci, m-am răzgândit total… dacă voi afla că mă trişezi, nu o să încerc o schimbare de roluri, cum aş fi crezut iniţial. Doar va muri o parte din mine şi voi pleca în lume, sperând cu tot dinadinsul că am să mă regăsesc. Dragostea ta nu înseamnă dragostea toată ce o puteam cunoaşte eu, într-o viaţă. Dacă nu m-ai iubit tu suficient, nu înseamnă că am eşuat eu, în a fi fericită cândva, în a găsi fericirea.

Înseamnă doar că tu ai avut alte priorităţi decât mine, că nu ai simţit cum te-am iubit eu… atât de mult, încât să nu mai ai nevoie de vreo altă persoană vreodată; instinctul m-a înşelat şi am făcut o alegere proastă, din cauza slăbiciunii mele pentru tine. A două oară, voi omite însă, să mai am slăbiciuni. A două oară aş iubi probabil mai rezervat, pentru a nu mai fi dezamăgită nici măcar un pic.

Dintr-un singur motiv aş proceda astfel: acela de a nu mai trebui să-mi şterg visele pe care mi le-am notat în carneţel, de frică să nu mai plâng atât de zgomotos şi din teama de a nu mai răni din nou, copilul din mine.

Aşa că, dragul meu, sunt pregătită să aflu dacă ai vreo amantă, tu, cândva. Sunt liniştită, înţeleaptă… aş şti cum să procedez la o adică… prietenele mele toate au trecut prin asta şi au călcat peste ele împăcându-se şi iertând greşeala soţilor lor. Eu aş proceda diferit. Aş înţelege că nu eu sunt reprezentarea ta de fericire, că nu pot să mai sper vreodată că eu şi doar eu, reprezint suficient pentru tine, atât de mult şi suficient, încât dacă m-ai răni în vreun fel, mi-ai simţi sângele fierbinte scurgându-se pe tine încetişor. Te iubesc cât pot de mult să iubesc eu pe cineva, momentan. Şi sunt convinsă că şi tu mă iubeşti la fel. Tot momentan, fireşte.

Articol septembrie Revista Tango

După cum deja v-am pus în temă, câștigătoarea concursului inițiat de mine împreună cu ebloguri, ce a avut ca temă de discuție blogul meu bineînțeles, a fost Cristina Lincu.Ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, am băut un pahar de vin împreună (mai mult eu, recunosc și am hotărât să și revoluționăm blogosfera cu un interviu în oglindă!😀1..2..3.. șiii.. 

Cum definești „blogosfera”?

Blogosfera este o replică mai reușită a lumii reale pentru că aici măștile cad, scrisul fiind cel mai frumos act de sinceritate. Citindu-i pe diferiți bloggeri, am ajuns să îi simt și să-i cunosc fără să îi fi întâlnit în carne și oase nici măcar o singură data, blogosfera oferind oricui dorește șansa de a se mărturisi pe sine prin scris. De aceea, sunt fascinată de forța cuvintelor, așa cum nu obosesc s-o spun, căci ele ne transformă în demiurgi ai propriului univers, binecuvântându-ne cu puterea lor creatoare.

De ce, cum și de unde până unde, ideea de blog personal?

Din pură întâmplare. Deși am început un blog în urmă cu mai bine de 7 ani, am renunțat repede la el. Încă nu înțelegeam pe deplin (nu că aș face-o acum) care sunt utilitatea și semnificațiile unui blog personal. La sfârșitul lui 2013, în timp ce lucram la alt proiect, am avut nevoie de o “ciornă” și așa am creat blogul meu principal armonie acvatica . Ulterior, nu am mai vrut să mă despart de el și astfel am adunat între filele sale virtuale postări diverse, dând naștere unui loc ecletic, dar care mă reprezintă în totalitate.

Faptul că scrii pe blog te-a schimbat în vreun fel? Ce influență a avut asupra ta participarea la blogosferă?

M-a schimbat în sensul că mi-am revizuit pasiunile și am înțeles că scrisul a devenit, între timp, cea mai mare dintre ele. Blogul m-a ajutat să cunosc mulți oameni extraordinari și m-a învățat lucruri noi despre on-line. Mi-a dat vizibilitate, m-a ajutat să mă orientez către personal branding și, într-o oarecare măsură, m-a disciplinat.

Generalizăm articolele din blogul nostru personal sau îl limităm și îl individualizăm în funcție doar de probleme, trăiri și nedumeriri personalizate?

Cred că depinde de stilul în care ne propunem să abordăm fiecare subiect în parte. Există articolele strict personale, poveștile, care se rezumă la experiențe individuale, dar și articolele în care se dezbat anumite aspecte, probleme, unde granița între obiectivitate și subiectivitate, generalizare și particularizare este destul de fină, fiind, de multe ori, încălcată. Personal nu mi-am propus să scriu dintr-un anumit punct de vedere pe blog. Prefer să tratez fiecare temă așa cum mi se dezvăluie mai bine în momentul respectiv. Cu alte cuvinte, las loc și inspirației să mă ghideze.

De ce îți plac copiii?

Mi-au plăcut dintotdeauna. Pentru că sunt sinceri, au un simț de observație fantastic și știu să se bucure, să se joace și să ierte. Lucruri pe care noi, odată adulți, le dăm uitării. Încerc să învăț câte ceva de ei, în timp ce, desigur, sper ca și ei să învețe de la mine. Mi-am dorit trei copii și mulțumesc Cerului că îi am. Despre ei scriu pe un blog dedicat (ghidușii.ro). Aș vrea să transmit tuturor că a avea copii poate fi și amuzant. Chiar dacă nu atunci când aceștia îți dau de furcă, măcar după, când povestești întâmplarea. Este important să o faci cu o notă de umor și autoironie, asta te ajută să continui cu zâmbetul pe buze.

Femeie de carieră sau ne este suficient femeie mamă cu normă întreagă, pentru o stimă personală ridicată?

Este o alegere personală, însă, indiferent de ce alegem, probabil că mereu ne va lipsi și reversul medaliei. Admir mamele care reușesc să-și dezvolte și cariera, păstrând un echilibru între acesta și timpul dedicat familiei, chiar dacă nu este ușor deloc. Și dacă nu carieră, cred că este important să te poți dedica măcar unei activități care să te reprezinte, în afara căminului.

Fericirea este un lucru mărunt?

Nu “este”, ci “rezidă” în lucrurile mărunte, dar importante.

Gânduri în preambul de somn cotidian.

…de liniște, armonie și bucurie în sufletul și viața fiecăruia.

Hello everybody!!

De luni începând și în fiecare luni de lunea ce vine mai departe, m-am hotărât să încep un serial nou, ce vizează locuri excentrice sexual, pe rând așa și cu răbdare, cu salturi prin fiecare continent în parte.
Ocolul Pământului în..mai mult de 90 de zile.😜
La ce mă refer mai exact?
Mai concret, vom povesti despre locuri din diferite colturi ale lumii, unde se-ntâmplă lucruri diferite și deloc comune, din punct de vedere sexual, între cupluri sau oameni ce-și trăiesc viața libertin, în doi sau separat sau..vom vedea despre ce va fi vorba…
Sunteți deja curioși, huh?
 

Chiar vă cred, căci mi se pare un subiect senzațional având în vedere că este destul de controversat, având în vedere de asemenea, că sexualitatea în general reprezintă un subiect tabu pentru români în particular, pe de altă parte.. toți sau fiecare dintre noi cotrobăind internetul în căutare de informații interesante.
Pentru a vă ușura munca individuală și pentru a vă oferi în același timp chestii interesante de citit în miez de noapte, cum de altfel am început eu să am dând follow lui vice.com, astfel deci, mi s-a părut oportun să vin cu această propunere de povești excentrice cu locuri/cluburi..sau mai vedem ce descoperim împreună pe parcurs, despre altfel de nevoi, orgasme si de astea, ce vă vor deschide drumuri.

În vise cel puțin; asta dacă vă va împiedica ..nu stiu ce exact sau din ce punct de vedere, în a vă feri și de experiențe proprii, în locurile propuse de mine..
Cam atât pentru astăzi în introducere, ne auzim din nou luni, când voi intra direct în subiect cu prima excentritate sexuală.

PamPam😜

Mi-a scris cineva într-un comentariu la o postare, pozitivă acea postare de altfel, mai exact aceea în care mulţumeam participanţilor la concursul iniţiat de mine împreună cu eBloguri, că „sunt atât de fericită în urma campaniei în care ceream păreri şi critici obiective pentru o evoluție personală mai rapidă, asupra blogului despre care vorbim doar pentru că cei ce au scris articolele, nu au fost sinceri în aprecieri; pe de altă parte, că am prea multe întrebări despre viaţă în general, frământări şi mai multe, ceea ce denotă neîmpliniri personale o droaie”.😀😀

Voi ce părere aveţi?!? 

Eu consider esenţial să începi să te cunoşti întrebându-te în plan personal despre una alta când ai nelămuriri, mai consider de asemenea foarte important să ai întrebări despre trăiri proprii sau auzite, să încerci să îţi explici ce ţi se-ntâmplă şi să înţelegi, pe de altă parte, unde greşeşti, de ce greşeşti şi cum poţi remedia situaţii pe care le-ai greşit involuntar, câteodată.
Şi pentru că m-a pus pe gânduri un om pe care nu-l cunosc, încerc să mă gândesc la ce mari probleme am eu şi poate nu-mi dau seama, de ce aş putea părea neîmplinită sau în vreun alt fel şi din ce puncte de vedere, sau de ce m-ar minţi oamenii de prin jur, cunoscuţi personal sau doar virtual, de ce şi-ar dori, mai apoi, aceştia să mă determine să simt energie pozitivă sau bunăvoinţă din partea lor.

Uite un articol la care n-am idei de continuare.

M-am gândit ceva, am cotrobăit prin mine un pic… ba mult chiar, ca să fiu sinceră până la capăt şi nu întrezăresc prin mine neîmpliniri majore sau acute, ci mai degrabă nelămuriri, nedumeriri şi de astea. Fireşte că am perioade down, ca toată lumea, cu siguranţă am şi câte o zi sau două sau o sută… într-un an, mai triste, mai singure, mai neliniştite sau cum vreţi voi să le numiţi.
Neîmplinite, poate.

Însă, dacă mă privesc de aproape şi de departe dacă îmi văd umbra, per total, eu mă simt bine trăind în viaţa mea.
Acumaaa… ce să zic, mă neîmplineşte un pic faptul că n-am doi copii, spre exemplu, căci îmi doream şi eu o fetiţă pe lângă Radu cel simpatic pe care-l am, dar… asta a fost… poate va apărea şi ea într-un viitor apropiat. Sper! 😁

Mă mai gândesc la faptul că mă dezvălui cu întrebări şi probleme şi explicaţii despre zile de ale mele mai puţin bune decât restul, nu este chiar binevenit mereu şi că ar trebui să mai abţin din mine câte ceva în expuneri publice.

Dar nu vreau.

Dar asta sunt eu, iar faptul că îmi expun sensibilităţile, toate acestea, fac parte din mine, mă reprezintă şi mă exprimă către ceilalţi exact cum îmi trebuie mie pentru a mă vindeca de chestii ce mă deranjează la mine, probabil.
Pe mine mă ajută să scriu, căci aşa pot să-mi pun gândurile mai uşor într-o ordine firească.

Mă descarcă şi mă-ncarcă pozitiv; pentru că le scriu romanţat, ca pe o poveste, pentru că le consider stări fireşti după aceea când le resimt din nou după o perioadă, momente de viaţă pe care dacă le citeşti ca întâmplări din viaţa altuia, te ajută şi pe tine să le interpretezi ca fiind o normalitate de viaţă şi nu un capăt de ţară, cum ai putea crede într-un moment critic personal.
Întotdeauna există părţi pozitive şi în cel mai negru coşmar, nu este aşa?
Păi când te trezeşti dintr-un vis ce ţi-l credeai realitate, cât de mult te bucuri?

Hai zi!! Nu zâmbeşti fără să vrei tu, atunci??
Aşa şi eu, în seara asta, mă bucur că am primit un comentariu atât de încărcat de strâmbături şi de grimase de la un om ce nici nu mă cunoaşte.
Mi-am pus întrebări despre mine şi mi le-am şi răspuns. Şi-mi place ce-am aflat, pot să mă culc şi liniştită de acum… 😻😜
Noapte frumoasă cu vise mişto şi vouă!!

Din păcate, atracţia sexuală dintre aceiaşi doi parteneri, de-a lungul timpului, nu creşte precum evoluează sentimentul de afecţiune dintre aceleaşi persoane ce formează un cuplu trainic de ani mulţi.

Nu ştiu care este duşmanul rutinei sexuale ce se înfiripează între un bărbat şi o femeie pe parcursul relaţiei ce le durează paşnic, de altfel, încă împreuna, darrr..dar studiez in avans pentru că, sigur și cu siguranță voi trece si eu prin faza aceasta de cuplu.
Nu este greu să faci în aşa fel încât să nu-ţi apară plictisul sexual, nici dificil nu este măcar… ci doar imposibil.😀

Trebuie doar să ştii că şi tu, precum ceilalţi, de când e lumea şi pământul, vei întâmpina probleme sexuale în parteneriat, la un moment dat.
Este posibil, femeie fiind, să conştientizezi mai greu faptul că nu mai ai entuziasm în aceeaşi măsură ca şi el, de altfel, în a da startul unei nopţi „aventuroase” cu soţul tău… Hahahah 

Căci pe bune acu’, hai să fim serioși, ce nu ştiţi încă unul despre celălalt?

Ştiţi exact locul unde se excită fiecare dintre voi, ştiţi că poziţia x o va ajuta pe ea să ajungă la orgasm mai repede decât poziţia y, cum şi ea ştie că o mişcare mai bruscă şi o atingere concomitentă nu ştiu unde, îi va produce lui ejacularea instantaneu.
Toate fiind ştiute, cum reuşim oare să ne menţinem interesul sexual faţă de partener?
Păi foarte simplu… Trebuie doar să înţelegi că se întâmplă în viaţa tuturor cuplurilor asemenea momente nedorite.
Trebuie să nu presezi în niciun fel partenerul să-ţi înţeleagă nevoi ce ştii, pe de altă parte, că nu le mai ai nici tu la fel de prezent si des valabile, în ceea ce-l privește.
Trebuie să fii conştient/ă că nu doar sexul în sine vă uneşte, ci şi multe altele pe lângă el: afecţiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, copiii chiar… de ce nu??! şi să mai fii conştient/ă că este doar o perioadă pe care dacă o treceţi cu brio fără certuri şi reproşuri şi alte chestii ce nu vor aduce atracţia sexuală dintre voi la stadiul acela iniţial din perioada când eraţi îndrăgostiţi doar… ba dimpotrivă, veţi reveni la un normal adecvat vârstei cuplului vostru.

Sexul uneşte, dar şi dezbină.
Prin faptul că îl aduci în discuţii spre exemplu, când devii serios conştient că între voi a intervenit rutina despre care vorbeam mai sus, nu rezolvi în niciun fel problema nou apărută în relaţia voastră de cuplu.
Ci dimpotrivă, o amplifici.
Iată cum, astfel, sexul în loc să-ţi aducă orgasmul, îţi poate aduce doar îndepărtarea afectivă cu totul, dezbinarea în cuplul vostru atât de bine stabilit din toate punctele de vedere.
Şi de ce aşa??
Pentru că partenerul tău, va începe să se învinovăţească iniţial personal, să se considere cu probleme sexuale datorate vârstei în principiu, şi atunci să se îndrepte către un nou partener de sex care-i va dovedi sieşi că problema nu-i aparţine, ci cumva este doar din vina ta.

Că nu-l mai inciţi, nu-l mai atragi, nu-şi mai doreşte partide de sex cu tine din diverse motive: ai devenit certăreaţă, ai început să-l învinuieşti, astfel el începând să se simtă impotent în ceea ce te priveşte și fără chef de început vreun sex in nicio seară, efectiv.
De aceea, repet, important este să nu învinovăţeşti partenerul, dar nici pe tine personal.
Se întâmplă perioade fără chef sexual în viaţa de cuplu vechi.
Dar dispar pe parcurs la fel de repede, dacă nu le acorzi o importanţă mai mare decât este cazul.
Deci..nu ne învinuim partenerii, căci astfel nu invingem rutina ce-și anunță venirea cu surle și cu trâmbițe..lăsăm o mângâiere caldă pentru moment în locul noaptei sexuale de vinerea,cum erați ambii obișnuiți.
Lăsăm întelegerea și bunăvoința și printre dinți sau câteodată dăm drumul și unei năzbâtii sexuale mai..acătării și mai inovatoare pentru cuplul nostru, astfel încercând să ne menținem cu interes sexual puțin câte puțin din nou,în atenția partenerului.
Dacă mă credeți și încercați teoria, dați-mi un semn să mă simt mândră și eu un pic..!!!
Hahahah!! Seară sexuală motivațională tuturor!!😜

„Nu poţi să-ţi trăieşti viaţa după cum îşi doresc alţii. Trebuie să faci ceea ce îţi doreşti tu, chiar dacă îi vei răni pe ceilalţi”. The Notebook  

Ce este dragostea?
De ce nu au toţi noroc în dragoste?
Cum stabilim norocul în dragoste? Care-s criteriile??

Dragostea împărtăşită este rară, un procentaj de 5 la sută din cupluri, din ce-am citit cel puţin, par a se bucura din plin de acest sentiment atât de important pentru fiecare dintre noi în parte.
De ce doar atât?
În primul rând, există confuzia frecventă între „a fi îndrăgostit” şi dragostea profundă împlinită, recunoscătoare în sentimente de compatibilitate dintre doi oameni ce au învăţat în timp care sunt cu adevărat bazele iubirii, ce duc la longevitate în ani de căsnicie împlinită şi necertată de intrigi banale cotidiene.

Când există certuri permanente şi neînţelegeri majore între doi oameni ce pretind că se iubesc, există din păcate doar ne’dragostea, cel puţin din punctul meu de vedere. 

Căci fericire de cuplu, înseamnă printre altele, dorinţa de a împărtăşi în continuare, deşi ai 10 ani de relaţie, spre exemplu, momente de fericire şi vacanţe cu cei mici împreună, înseamnă, de asemenea, existenţa de cină mişto în doi, cu sex împreună cu siguranţă, în ciuda anilor mulţi dormiţi în patul matrimonial.

Singurii vinovaţi însă pentru procentul infim de fericire de cuplu/dragoste, vehiculat în genere, repet, a fi un 5 la sută doar, din păcate, suntem noi, cei ce ne trăim greşit povestea de viaţă.

De ce spun asta?

Păi pentru că noi ştim de la început, din primul an, al doilea din nou simţim acelaşi lucru: cum că lucrurile cam scârţâie între noi doi: certuri dese, timp petrecut împreună puţin, sex spre deloc căci nu ne mai dorim niciunul..deşi dăm mereu vina unul pe celălalt, minciuni din ce în ce mai remușcabile” şamd.

Din nou, repet, este un punct de vedere, nu deţine nimeni adevărul absolut, fericirea nu ştim încă de unde s-o apucăm şi cum s-o definim la modul general, în plan personal pentru fiecare având gust diferit.

Şi totuşi..eu cred că este tangibilă pentru fiecare dintre noi, dragoste chiar există cu adevărat ; dar dacă o laşi să-ţi vină şi nu o crezi pierdută pentru tine pentru totdeauna, ca şi aspiraţie de împlinire personală.

Revenind, căci off!! am un talent aparte de a lungi discuţii şi idei, ba îndeosebi comentarii, ?confuzia îndrăgostelii ca și definiţie de dragoste, nu cred că este însă şi motivul principal pentru care tot ocolim „norocul” în parteneriatul de cuplu.

Altele sunt problemele ce ne împiedică să fim fericiţi în doi:

Numerotez cu 1,2..5 punctele ce le consider esenţiale, pentru că, după cum spune şi Radu Alexandru chiar citeam zilele acestea intr-un interviu al lui (mi l-a arătat cineva si mi s-a părut interesant punctul de vedere), este mai uşor de urmărit pentru cititor.

Deci..

1. Credem că putem schimba la partener optica de viaţă şi/sau principii de viaţă, în antiteză cu ale noastre, contradictorii în discuţii zilnice ce duc la certuri anuale interminabile; (dacă am face un calcul, mai mult stăm nervoşi, decât calmi şi veseli între noi).

2. Lungind prea mult o relaţie ce nu e compatibilă din niciun punct de vedere, nu păcălim viaţa, ne păcălim pe noi înşine doar; astfel ne apar şi copiii în căsnicia sau”prietenia” aceasta de cuplu deja hotărât în plan subconştient, atenţie subconştient!!, că nu ne este favorabilă.
Şi totuşi n-am făcut nimic, ba dimpotrivă, apariţia unui zâmbet plângăcios de pampers, deşi nu-i vina lui deloc, duce la îngreunare de despărţire, deşi în plan personal ştim ambii că ar fi trebuit de multă vreme să intervină.
De-acu’ ai şi o scuză nouă..” Eh..stăm împreună în continuare, dar doar pentru cel mic!”.
E doar o scuză, însă, categoric..asta veţi afla cu siguranţă după alţi ani pierduţi de parteneriat deloc interesant, în…vechii voi.

3. Frică de eşec, frică de ne’dragoste, de poveste de dragoste nouă .
„Dacă va fi mai rău?!? Mai am şi-o vârstă..!”
Un pic ipocrit acest punct 3.
Pentru că tot subconştientul, fiind el nemulţumit, deşi nu scoate cu adevărat totul la suprafaţă, ştie că nu-i decât o scuză.

….tot el, subconștientul, ne pune totuși conştientul în alergare.
Cum face asta? Păi simplu.
Găsim o amantă /amant şi începem o viaţă „fericită” paralelă.
De obicei cu o persoană mai tânăra.
Şi tot ca de obicei, ne intervin confuziile.
Nu trăim permanent, zilnic şi cu probleme familiale în această a doua relaţie, nou creată pentru noi.
Dar iar sperăm că va fi mai bine, deşi nu credeam că ne dorim să mai riscăm eşec de nefericire nou în viaţa noastră.
Şi atunci lungim din nou povestea. De data aceasta, în alţi doi.
De fapt, suntem 3 acum, trăim cumva în trio’parteneriat.
Cu nemulţumiri din nou.
Dublate chiar, de remuşcări şi ascunzişuri şi păreri de rău că minţim şi stare permanentă de vină personală vis-a-vis de ambii parteneri, pentru care ne place să ne asumăm nefericirea.
Uităm că nu noi suntem responsabili pentru ei, am putea fi doar pentru alegerile noastre.
Care-s proaste din nou, evident.
Căci dacă simţeam fericirea adevărată pe care o tot râvnim şi tot nu pare c-o găsim pe nicăieri, divorţam, făceam partaj, împărţeam până şi custodia.

4. Un ultim aspect, este faptul că deşi nepotriviţi cu partenerul legal actual, nici nu găsim altul mai bun: nici din punct de vedere material, nici statut, nici compatibil prieteneşte..nici…şi..nici.

Se vede clar că noi căutăm, deşi suntem cu familia la casa ei încă, încercăm pe ici pe colo să găsim altceva.
Dar tot mereu găsim greşeala, eronatul de fericire, confuzia de definiţie de dragoste de cuplu longevivă şi statornică şi paşnică şi blandă.
S-ar putea să realizăm în timp prin analiză proprie în plan personal în primul rând de această dată, că NOI nu suntem fericiţi cu noi înşine doar, nu suntem asumaţi cu defecte cu tot şi nici validaţi cu încredere, tot de către noi, după ce ne recunoaştem în faţa noastră.

Poate că şi ce aceea acuzăm în dreapta şi în stânga oameni prieteni, sau parteneri, sau doar amici de circumstanţă.
Poate că de aceea nu vom fi vreodată fericiţi în doi.
Căci nu suntem în primul rând, fericiţi în UNUL.
Eu aşa cred, cel puţin.?

Nici măcar nu vreau să mă plâng acum sau ceva..

Eu sunt bine în general, dar mi se mai întâmplă totuşi şi mie stări când mă înconjor cu câte o pânză aspră incoloră, de un bej murdar, ce-mi reprezintă tristeţea de moment.
 
Păi de câte ori păţesc clipe din acestea, mă retrag cumva în mine.

Şi atunci nu mai am niciun chef, dar nici cel mai mic chef măcar, de a mă destăinui cuiva nu am, căci nici măcar nu vreau să confesez prea mult.
Doar mă copleşeşte un pic de stare de melancolie, iar dacă mi-aş dori să mă descarc cumva, probabil că nici măcar nu aş avea ce spune.

Mi se adună cumva tristeţile, de luni în urmă.

Tristeţi sau supărări, ce nu le bag de seamă pe moment, dar care când ajung într-o faza de preaplin de supărări adunate, se revarsă în tristeţea asta, de care vă tot vorbesc de un minut încoace.

Căci vine aşa brusc o clipă, într-o zi ca oricare alta, când după ce m-am trezit cu bună dispoziţie iniţial, îmi spune cineva o banalitate la care aş fi putut chiar zâmbi mai ieri alalteieri, dar care atunci pe loc, o simt de o încărcătură emoţională atâta de puternică, încât dacă n-o plâng o zi întreagă cu hohote şi cu lacrimi mari şi sărate, nu reuşeşte să-mi treacă deloc, sub nicio formă.

În momentele astea, de obicei scriu nişte chestii pe care a doua zi nu mi le recunosc defel şi nu le văd nici sensul.
Pe moment. Căci mai apoi, studiind părticele din mine, una după alta uşor..uşor aşa, realizez că ce am notat grăbit mă reprezintă punct cu punct; dar în totalitate chiar.

Realizez, citind din mine fragmente, frază după frază analizându-le încetișor, că tristeţea aceasta adunată de atâta timp, are suflet propriu, într-un fel. Din armonia aceea de pozitiv al meu, din bunăvoinţa aceea a mea, pe care o imprastii şi o tot azvârl de colo-colo către oamenii la care ţin şi pe care-i iubesc, se rupe o părticică ce are şi ea nevoie de una alta de la ceilalţi, cei ce se află prin apropierea mea sufletească.

Dacă oamenii ăştia îmi ignoră fărâma de mine, aia mică care suferă şi ea pe alocuri time to time, răzbate într-o zi ca cea de azi, tristeţea ascunsă de atâta vreme de ochii altora; căci nu mai are loc deloc, în fărâma aceea mică din mine. Se tot înghesuie, dar nu mai are loc deloc. Se sufocă ea cumva şi atunci trebuie să răbufnească în lacrimi din astea sărate şi prelungi, pe care mi-este şi mai greu să le explic eu altora, după atâta vreme de strâns tristeţi uitate.

Nu ştiu de ce împărtăşesc eu toate astea aici şi acum, căci nici voi nu veţi înţelege mai nimic din expunerea mea de slăbiciune ce şi-a făcut curaj să glăsuiască cu voce atât de tare, pe un blog atât de mult apreciat..hahahahah!! Glumesc, încerc să-mi ridic cumva stima de sine, să nu se prăvălească odată cu rândurile astea împrăştiate pe aici, fără vreun sens.

Nu-mi place să mă plâng, căci îmi refuz să cred că aş avea eu o problemă..în schimb, uite că accept că nu-s întotdeauna, nici mereu, doar femeia aceea puternică de care-mi place mie atât de mult cum a crescut din mine în atâta timp.

Câteodată am slăbiciuni şi probleme de copil extreeem de plângăcios.

Îmi place şi latura asta a mea, mai plângăcioasă..iese la suprafaţă copilul dezorientat din mine, fărâma aceea de mine, ce-şi revarsă, câteodată, năduful de prunc un pic cam alintat.

M-am alintat însă destul eu astăzi, nu-i aşa?

Hai că îmi şterg şi lacrimile astea repejor, mă îmbrac frumos, în straie de adult la loc, căci am treaba multă de acu’ încolo: trebuie să fac bagajul pentru tabăra lui fi’miu.

Mă tot strigă de vreun sfert de ora, dar am ţinut să termin ce am avut de destăinuit pe aici. În plus, nici lacrimi nu voiam să vadă..căci nu le mai văd nici eu vreun rost; dar chiar deloc. Mi-am golit fărâma de mine, aceea plină ochi de tristeţe amară de până azi.

Am făcut loc acum, pentru următoarea repriză de şuvoi de lacrimi ce-și vor dori să fie planse la un moment dat. Sper însă să se sufoce ele de acum mai repede şi să iasă din timp la suprafaţă, căci dacă o toooot continui în ritmul asta, mi se adancesc ridurile de femeie matură, dar şi puternică..dadadaa…

Ce, nu ştiaţi?!? Lacrimile de copil nu lasă urme aşa de vizibile ca astea de fărâmă de suflet adult….

Zile pline de zâmbet cu soare! Atâta vă doresc!

Dragoste de copil mare

Bem în fiecare dimineata roua noastră de ganduri din vis.
Ne uităm noaptea împreună către lună și ne zâmbim complice, căci ne-o simțim aproape.
Ne răsucim și ne dezbatem mai apoi, în discuții luminate de soare,
Ce ne ajută să clarificăm lucruri neclare încă;
De-ale noastre.
Ne ținem în brațe atunci când ne culcăm, deși poziția favorită de somn ne este alta.
Dar ne ținem totuși și un picuț în brațe, înainte de a ne pune în poziție favorită de vis frumos;
Și doar de dragul celuilalt.
C’așa ne-am obișnuit noi de când eram mici.
Adormim în gând fiecare cu zambetul celuilalt întipărit în memorie.
Citim la o veioză imaginară planuri de viitor scrise cu șoapta gandului nostru împreunat.
Dansăm desculți și goi pe ritm latino și facem dragoste pe boleroul ce numai noi îl auzim într-o surdină.
Ne plimbăm prin ceața densă de mână, amandoi, când suntem supărați unul pe celalălalt. 

Dar chiar și așa, în dispută fiind noi, nu prea vrem să ne rătăcim în beznă; nu vedem unde călcăm noi pasul următor, și ce dacă nu-l vedem??
…măcar îl pășim împreună.
Ne ținem de mână pentru a nu ne pierde totuși.
Că dacă nu ne regăsim apoi?

Împrăștiem norii furtunosi ce se apropie fulgerător de noi; și doar printr-un sărut de împăcare, reușim să-i alungăm de tot.

Mereu și tot mereu ne bem cafeaua dimineața împreună, strângând câte o rază de lumină nouă într-un pahar al nostru special cumpărat de noi, să ne adune zile frumoase.
Ne bucurăm cumva unul de altul precum
niște copii, deși suntem triști cumva, când ne dăm seama că, an după an nu mai avem entuziasm de vârstă fragedă.

De fapt avem, ia stai, că mi-am dat seama fix acum..
suntem tot doi copii noi..doi copii mari suntem noi..!!
Știi de ce??
Căci azi, fix azi, implinim doar 12 ani!!
12 ani de căsnicie avem, Marius, azi!
Păi La multi Ani, zic!
..
Mai avem timp, o grămadă de timp o să mai tot avem!!
De strâns rouă de zambet într-un pahar cu amintiri!!
La multi ani!!