Dependenţe avem toţi, multe. Am realizat în timp că-s multe tare. Avem obiceiurile noastre. De care suntem dependenţi cotidian. Mai avem şi vicii, de care nu ne dăm seama exact, dar categoric, ne creează dependenţe şi ele. Cotidian. Mai apoi, avem dependenţe de persoane. Cele mai de nerezolvat, pentru că acestea te chinuie cel mai tare. Este dificil să nu depinzi sentimental de oameni, nu-i aşa? 

Păi este greu, da… căci atunci când îţi apar problemele, nu-ţi suni viciul! Căci el n-are telefon ca să-ţi răspundă! Nici obiceiul zilnic de a-ţi bea cafeaua amară, trei sferturi de cană să fie plină şi nu mai mult!! :)) Nu poţi să-l suni pentru un sfat, câteodată, nu-i aşa???!! „Dar ce mă fac eu acum?!? Ce fac?!? Cum fac??”
Nu poţi suna decât oameni pentru un răspuns.
De aceea spun că dependenţa de oamenii apropiaţi, la care ţii şi pe care-i suni şi te sună înapoi şi te-ngrijesc când eşti bolnav şi care te şi alină sau plâng cu tine când eşti trist, repet, dependenţa de oameni este cu adevărat cea mai grea dependenţă.
Se-ntâmplă însă, în orice fel de relaţie, de prietenie, de familie, chiar în relaţia de cuplu, de ce nu?!?? să nu-ţi fie întors sentimentul pe care tu începi să ţi-l recunoşti ca find o slăbiciune, pe care alții o numesc dependență.

Se-ntâmplă ca cei de care eşti dependent, să-ţi spună la un moment dat: „mă cam plictiseşti tu, cu nevoia ta permanentă, de a dezvolta dependenţă de oameni! Inclusiv faţă de mine, devine deranjantă această obsesie a ta faţă de mine, mă şi sufocă pe alocuri!”
Asta se poate întâmpla câteodată, din nefericire. Faci oameni nefericiţi prin însăşi fericirea ta. Căci tu dăruieşti mult, cât există de mult din punctul tău de vedere, dar ei nu vor în aceeaşi măsură să te dezvolţi atât de afectiv şi către ei. Căci lor le e teamă de dependenţe, cum ţie nu-ţi e vreodată.
Cum reuşim să explicăm nevoia de om în jurul nostru, câtă vreme omul are nevoie de libertate doar, din partea ta? Există oameni, am observat de-a lungul anilor, care deşi iubesc mult, vor să te iubească înapoi fără explicaţii multe.

Întotdeauna greşesc eu, spre exemplu, prin a exprima prea mult din nevoia de a fi înţeleasă şi de a înţelege la rândul meu, bineînţeles: cum sunt azi, de ce simt şi în ce moment simt, cum înţeleg eu afecţiunea ca şi împărtăşire de sentiment, cum ar trebui să faci tu pentru a înţelege şi eu la rândul meu nevoia sau necisitățile tale, etc. Am ajuns la concluzia însă, că-i în van atâta justificare.
Tu explici doar prisma ta şi nevoile tale, câtă vreme ei văd doar prisma lor. Ce e categoric la pol opus de nevoia ta, de cele mai multe ori.
Aşa că, e bine pentru noi să ne dezvoltăm personal şi nu în relaţie sau în comparaţie cu altcineva.

Chiar suntem diferiţi şi ne dorim aceleaşi lucruri probabil, de cele mai multe ori, dar în mod diferit de manifestare.

Mereu m-am gândit că oamenii introvertiţi, sunt incompatibili cu mine. Dar şi în general, din punctul meu de vedere, nu-mi pare că sunt nişte oameni extrem de doriţi pe aproape. Oamenii care vorbesc cu suficientă sinceritate despre ei înşişi, ba chiar şi despre defectele personale ce-i apasă, îmi par întotdeauna mai veridici. Ştiu de unde să-i apuc, căci mă identific şi eu, cu acest gen de persoană; probabil că și de aceea îmi plac ei mai mult decât cei închistaţi şi secretoşi. 

În momentul în care vorbeşti despre tine cu aplomb şi fără a minţi sau exagera ce te reprezintă sau dimpotrivă, mi se pare mult mai facil şi pentru ceilalţi în a te aproba ca şi prieten sau în a realiza cât de diferiţi sunteţi totuşi, în aceeaşi măsură.
Am mai observat, de asemenea în timp, că te poţi apropia şi de oameni a căror opţiune de viaţă nu a-i alege-o sub nicio formă pentru tine, spre exemplu.

Asta mi se pare minunat.

Să ai un simţ al răspunderii personal şi asumat în ceea ce te priveşte, dar, în acelaşi timp să fii conştient că ceilalţi nu-ţi îmbrăţişează cu totul teoriile, dar că este firesc să fie aşa.
Este interesant cum ne împrietenim uşor cu oameni ce sunt de multe ori opusul nostru.
Ce au puncte de vedere total diferite, pe care însă, chiar dacă nu le-nţelegi, poţi să le aprobi ca fiind valabile pentru unii dintre noi.

Prin a fi extrovert şi a explica lucruri despre tine, nu înţeleg eu neapărat a povesti toată viaţa ta unui străin întâlnit ieri, spre exemplu.
Înseamnă curajul de a te expune, cu slăbiciuni cu tot, unui grup din care faci parte în prezent. De a avea curaj să exprimi emoţii, chiar şi negative câteodată, de a fi cu adevărat un om deschis, care are puncte de vedere şi lucruri de împărtăşit din experienţe proprii chiar câteodată, fără frica că dacă exprimi ceea ce eşti, vei fi judecat şi pus la zid de către ceilalţi. Este important să te deschizi.

Eu aşa cred.

Te ajută să te cunoşti mai bine, te ajută în aceeaşi măsură să cunoşti şi tu la rândul tău, cu adevărat oamenii din jurul tău (şi asta pentru că atunci când faci confesiuni, vei şi asculta confesiuni), te ajută pe de altă parte să şi fii mai jovial şi mai prietenos şi mai asumat.

Nu am încredere în oamenii care nu beau niciodată, dar nici în cei care nu vorbesc despre ei vreodată.

Şi cam atât!

Nu înţeleg, dar deloc nu înţeleg, de ce femeile au nevoie de scuza celor „2 bărbaţi” singuri prezenți în viața lor sexuală de până azi, când te-a întâlnit pe tine, cel de al treilea!?

Păi acum, pe bune, bărbaţii se tem de numărul precedenţilor din patul tău cu aşternut mătăsos..spălat bine şi foarte apretat, în momentul în care-l „pătrund”? Sau mai degrabă, ei acuză o conduită inadecvată povestită de vecini, fiind astfel în dubii de a forma sau nu, împreună cu tine, parteneriat de viitor cert și asumat?

Adică, ei sunt supăraţi pentru faptul că ai tot încercat să fii soţia cuiva, dar ai avut ghinion din cauza alegerilor proaste, totuși scuzabile? sau sunt mai degrabă enervaţi că ai tot căutat tu..un partener ușor păcălibil, care s-a temut precum el astăzi, să semneze viitor căsătorit cu tine?
 

Stau şi mă gândesc aşa..

Tu, femeia cuminte aproape virgină din ce-mi explici, te-ai complicat des cu bărbatul cu 20 de ani în plus, faţă de cei 18 ai tăi pentru..ce?
Căci El, bărbatul căreia îi eşti amantă azi, reprezintă bărbatul numărul 3 din viaţa ta, am înţeles bine, nu?!? care din întâmplare, fără să vrei sau să-ţi doreşti cumva, ţi-a pătruns în viaţă şi te-a vrăjit cumva cu tot soiul de poveşti despre voi doi împreună, deşi el este împreună de multă vreme cu alta decât tu, cea care povesteşti mirajul iubirii voastre.

Altfel tu, după o singură aventură trăită, c-aşa tot povesteşti, ingenuă şi firavă şi atât de extraordinar de naivă.. n-ai fi căzut în capcana celui ce-ţi putea fi tată dacă se grăbea un pic; te-a păcălit cumva el cu iubirea aceasta magică pe care tu, dintr-o naivitate crescută datorată vârstei şi bineînţeles, în principal, lipsei de experienţă, ai şi crezut-o şi ai şi uitat, printre altele, şi anticoncepţionalele printr-un sertar.. astfel rămânând off!! însărcinată..; câteodată aşa se şi întâmplă, nu este chiar aşa?!?

De ce femeile, îşi tot susţin virginitatea, second virginitatea, hai să-i spunem, cu bărbatul numărul…. din viaţa lor, activă sexual, deloc pe la începuturi, de altfel?? De ce trebuie să ne scuzăm când nimeni nu acuză?
Dar nu-i totuşi interesant, să le asculţi povestea câteodată? Cât de interesant este, să te amuzi încurcându-le cu întrebări anevoioase în răspunsuri, ştiind tu, interlocutorul de moment, că nu-i chiar vreo copilă ea într-ale amorului fizic, din multe alte părţi, discutate în amănunt cu alţii?

Pe bune, dacă eu ştiu, iar tu ştii şi mai bine, cum poţi să speri măcar în a crede că nu ştie astfel toată lumea de prin jur?
Lumea asta în care trăim, deşi pare lungă şi destul de largă, este strânsă în conexiuni de persoane… şi pe alocuri ne desluşeşte despre oameni ce se cred împrăştiaţi, dar care sunt în fapt adunaţi în bârfe simple ori multiple.

Azi, sunt eu în grupul acesta de prieteni. Mâine intru-n celălalt însă, care te cunoaşte mai bine oareșcum.

Atunci când vezi şi tu că lumea asta-i mică şi deloc prietenoasă în a menţine secrete, de ce susţii tu că ai greşit doar cu numărul 2, bărbatul de azi din viaţa ta? Dar cin’te descoase al câtelea este el de fapt?!? Poate fi numărul 2000; ştim cu toţii că și este, ce naiba?!? Știm și că n-ai trecut întâmplător pe lângă el, ci doar ai sperat din nou, că ți-ar putea fi lozul câştigător..!

Păi nu?!?

Nu suntem credibili când minţim, deşi minciuna noastră, pare că o credem până şi noi adeseori. Dar dacă restul ne ştiu adevărul, mai avem noi puterea de a continua să tot minţim ?? Pe noi înşine şi doar pe noi? Şi dacă da, de ce am face-o?

Cu ce ne-ajută??

„De ce încerci așa de mult să semeni cu ceilalți, când te-ai născut să fii diferită?” #whatagirlwantsmovie

Cel mai important pentru un om, consider eu, că este a fi autentic. Degeaba scrii comercial, dacă nu transpare niciun pic de sentiment. Degeaba. Dacă scrii cu sufletul, cel ce te citeşte te şi simte mai apoi, nu? Pentru că tu transmiţi trăiri, nu doar cuvinte frumos aşternute. 

Începe să te cunoască cititorul astfel. E sigur că te cunoaşte foarte bine, de altfel, la un moment dat. Cărţi de psihologie există o mulţime. Şi de filosofie, de asemenea. Cărţi cu trăiri, sunt rare. Rare sunt şi filmele care te introduc firesc în atmosfera pe care-şi doresc să ţi-o imprime. Deşi sunt multe filme cu actori buni, sunt rare acelea care te şi determină să simţi emoţia ca şi cum tu ai fi trăit-o sau ţi-ai dori s-o trăieşti. Aşa se-ntâmplă şi în scris. Puţini reuşesc să te inducă în starea aceea care-ţi trebuie pentru a trăi efectiv fiecare fărâmă de silabă. M-a marcat o carte pe mine în copilărie, de aici mi-a şi pornit subiectul, fiind acum în recitire de „Pânza de păianjen”.

Este un exemplu doar, nici măcar nu-mi dau seama cât de elocvent este el, pentru a înţelege şi exprima exact şi concret ceea ce vreau să transmit acum. Sper să mă fac auzită cum trebuie totuşi. Am spus că am citit-o în copilărie, mă-ntorc în timp exemplificând cu ceva citit cu atâţia ani în urmă, dintr-un singur motiv: acela că acum, adulţi fiind, putem fi influenţaţi de o stare proastă de moment, sau de un feeling general dat de zi proastă, care ne poate hotărî căci, spre exemplu, cartea citită de noi într-o seară este o carte bună, mediocră sau dimpotrivă, strălucită. În copilărie nu avem influenţe date de stări generalizate proaste, şi astfel eu cred că putem amprenta mai corect o carte, ca fiind bună sau mai puţin bună. De aceea, cum spuneam şi mai sus m-a marcat pozitiv probabil, când eram mică „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi.

Chiar am să revin cu alt articol, după ce o voi reciti în totalitate, în cazul in care o voi resimţi acum, la vârstă adultă, oarecum diferit.

Lupta pe care a dus-o personajul central din carte, de a-şi schimba cu orice preţ statutul social dintr-unul sărăcăcios într-altul ascendent din toate punctele de vedere, iniţial prin căsătorie mai apoi prin adulter, cum zugrăvea scriitoarea acolo perioada interbelică… totul avea culoare. Parcă puteai închide ochii şi să te surprinzi cotrobăind printre rânduri pictate în imagini atât de reale. Asta-nseamnă, revenind, să ai un talent aparte în a face dintr-o scriitură simplă o opera de artă, cu personaje ce le poţi simţi că-ţi trăiesc cu adevărat lângă tine şi că respiră cu tine împreună fiecare întâmplare trăită.

Asta am realizat de curând, ca fiind amănuntul important ce diferenţiază cărţi de duzină, de autori care scriu cu adevărat cu un talent aparte.

Şi nu fac mare lucru ei: scriu doar citeţ descriind viaţa reală cu probleme reale pe care le poţi întâmpina şi tu, cel ce citeşti, cu plăcere, la un moment dat trăiri simple detaliate însă cu acurateţe, într-un mod curat şi sincer.

Cam asta înţeleg eu când spun că un scriitor, x, este autentic. El este şi veridic, nu înşiră fraze fără rost, doar povesteste cursiv,dar şi credibil.

Ştiţi ceva despre fetish-uri? Dar măcar vi le aprobaţi pe alocuri dacă v-aţi şi gândit la ale voastre? Nu ştiu dacă eu m-aş fi gândit vreodată la asta, dacă nu aş fi văzut din întâmplare un documentar care m-a şi pus pe gânduri un pic. Neimportant pentru subiectul de aici ce se discuta acolo, în documentarul ce mi-a dat subiectul pe care-l dezvolt acum.

M-a pus pe gânduri pentru că mi-am dat eu seama că şi de aici intervine emanciparea sexuală pe care nu ar trebui să ne-o negăm de teamă sau ruşine, ci pe care ar trebui să ne-o asumăm ca fiind un atribut al nostru neapărat şi foarte necesar, care ne umple şi ne încarcă pozitiv prin descărcare sexuală.
 

Ei bine, fantezii avem cu toţii.

Noi, oamenii, bărbaţi sau femei, activi sexual bineînţeles, cărora cu adevărat ne place sexul, logic.
La partea cu fetish-urile, devine treaba un pic mai complicată în a ni le şi asuma în discuţii, cel puţin.
Uite că până şi pentru mine devine un pic dificil să tratez acest subiect.. şi nu din pudoare, cum ați putea crede, ci doar pentru a nu deconspira părticele din plăcerile mele personale, astfel că voi incerca o generalizare, ce sper că-mi va şi reuşi.😜
Probabil mi s-ar fi potrivit mult mai bine un articol despre fantezii, dar va urma și acesta cu siguranță.

Astăzi vorbim însă despre fetish-uri.
Fetish-ul cel mai popular, pare a fi cel ce ţine de picioare.

Până şi ca femeie te uiţi după alte femei cu picioare lungi, nu este aşa? Sunteţi în acord cu mine??
Aşa şi bărbaţii.. nu-i acesta un fetish, este un preambul pentru a ajunge la fetish-ul cel mai des întâlnit, şi anume acela de adorare al tălpii piciorului unei femei sau al femeii, în general.

Alt fetish extrem de popular ca şi cel deja prezentat, îl reprezintă tipul, textura materialului: latex, piele.. te poate excită atingerea, mirosul, etc. Mai există pentru bărbaţi, spre exemplu, am auzit eu într-o confesiune o ciudăţenie.. şi anume ca partenera să stea nemişcată în timpul actului sexual… Asta-i mai de nişă, recunosc!
Din nou, foarte întâlnită, am văzut că este treaba asta cu legăturile.. sună interesant?? Eu zic că da, pentru că, imobilizată fiind într-o anume poziţie, nu ai control asupra corpului şi prin urmare nici asupra orgasmului ce va’ să vină.😜

Fetish-urile medicale par să sune la fel de incitant, pe de altă parte.
Asta cu atât mai mult cu cât, în mod normal, n-am auzit femeie care să nu se simtă ruşinată la un control ginecologic de rutină, spre exemplu. Însă dacă acest control l-ar avea în rolul doctorului pe partenerul tău?? Mmm?? Mai mai că-ţi laşi ruşinile de-o parte, preferând să te laşi cuprinsă mai degrabă de o emoţie incitant excitantă spre deloc bulversantă chiar. Poţi adauga şi uniforme adecvate în acest caz, totul căpătând o culoare astfel mult mai veridică, zic. Ia de-ncearcă.. cine ştie cât îţi va plăcea!!!!

Nu e nimic nelalocul lui în a avea un fetish.
Important este să avem curaj să ne deschidem cu totul partenerului, începând uşor cu fantezii ajungând mai apoi fără greutate, în momentul în care am capătat încredere, la confesiuni legate de fetish-uri.
Cu siguranţă şi doar în acest fel poţi ajunge să ai o viaţă sexuală în parteneriat neplicticoasă şi fără scuză de migrenă, care de obicei ascunde doar plictiseala dată de rutina vieţii de cuplu.

Curaj!! Seară palpitantă va doresc și vouă!😜

• Eşti percepută ca fiind una dintre cele mai drăguţe femei din România. Nu cred că există bărbat care să mă contrazică, de altfel…Tu cum te vezi în oglindă?

Marina: În primul rând, mulţumesc pentru aprecieri! Cum mă văd eu în oglindă? Ca orice om şi ca orice femeie am zile bune şi zile… să le zicem, mai puţin bune. În orice caz, indiferent de ceea ce percep ca reflexie a mea, ştiu că acolo se află o persoană care trebuie şi poate să îşi îmbunătăţească în mod constant viaţa şi imaginea. Încerc să mă apreciez şi să mă încurajez, să îmi explorez limitele şi să nu fiu niciodată prea mulţumită de mine.

• Înainte să te cunosc, aveam senzaţia că te iubeşti foarte tare. Acum, de când te ştiu bine, am ceva îndoieli. Tu ştii despre tine, că ai multe calităţi?

Marina: Am învăţat, în timp, să mă iubesc şi pentru defectele mele. 

Dacă am sau nu multe calităţi, aceasta este o percepţie prea subiectivă, încât să pot estima, dar ştiu că am multe motive să mă bucur de mine, de călătoria pe care am făcut-o până am ajuns la această versiune a mea, şi ştiu că orice nu îmi place, stă în puterea mea să schimb.

• Ţin minte prima noastră întâlnire.

Ţin să spun tuturor de fapt, de aceea şi amintesc aici, că ai venit la mine acasă şi m-ai ajutat din senin, fără că eu să-ţi cer măcar, să spăl nişte pahare de vin pentru restul invitaţilor ce tooot soseau şi nu le făceam faţă. Aşa drăguţă eşti de obicei, nu-i aşa?

Marina: Da, nu fac lucruri din obligaţie sau complezenţă. Cunosc foarte bine ce înseamnă să ai nevoie de oameni buni în preajma ta şi fac tot ceea ce pot şi cred că este bine şi de ajutor altora, fără a aştepta ceva în schimb. Nu poţi să mimezi astfel de gesturi la nesfârşit şi s-ar vedea dacă le-aş face forţat.

• Trei cuvinte despre tine. Ce te reprezintă?

Marina: Ambiţie, determinare şi perseverenţă. Am o poftă de cunoaştere, o dorinţa acerbă de a nu mă da bătută şi de a încerca în fiecare zi, să găsesc ceva frumos în mine şi în cei din jur. De altfel, dacă privim la anii ce au trecut, se văd treptele pe care am urcat. Uneori, am avansat mai greu, alteori am stat prea mult la anumite etape, dar în final, cel mai important a fost faptul că, niciodată nu m-am oprit şi nu m-am mulţumit cu ceea ce nu mi s-a mai potrivit.

• Cum iubeşti tu? Ce nu accepţi tu ca şi compromis în relaţia pe care ţi-ai dori-o a fi fără sfârşit vreodată?

Marina: Iubesc la fel cum trăiesc: intens, sincer, complet. Cât despre relaţii, pot să spun că, încă, învăţ să le gestionez. Sunt, poate, un pic mai permisivă, decât mi-aş dori, dar am învăţat din toate relaţiile pe care le-am avut câte ceva şi asta cred că este cel mai important. Au fost, uneori, lecţii cam prea dure, am înţeles, însă, că erau necesare pentru ca eu să ştiu care sunt defectele de caracter pe care nu le pot accepta sub nicio formă.

Nu cred în perfecţiune, acum cred în partenerul alături de care defectele şi calităţile se completează şi se armonizează. Pot spune despre mine că iubesc necondiţionat, dar că acest lucru niciodată nu mă va determina să stau alături de cineva, dacă mă conving că orice am face relaţia nu va funcţiona.

• Fetiţă sau băieţel? Ce-ţi doreşti? Şi de ce?

Marina: Îmi doresc o fetiţă. Să nu se înţeleagă, însă, că dacă aş avea un băieţel nu l-aş iubi la fel şi nu m-aş bucura de minunea de a fi mama. Mă văd, acum cel puţin, mai degrabă mama de fată, pentru că ştiu că aş putea să o ajut mai mult să crească frumos. I-aş face haine, aş învaţa-o trucuri şi secrete de înfrumuseţare, aş sfătui-o cu privire la relaţiile sale sentimentale şi tot ceea ce ar fi nevoie pentru că noi două să fim, în primul rând, cele mai bune prietene.

• Cine te cunoaşte, ştie că eşti un picuţ conservatoare în alegerea ţinutelor tale. Am observat însă că linia de haine pe care o faci pentru ceilalţi, are nuanţe îndrăzneţe. De ce nu alegi şi pentru tine un stil vestimentar mai altfel decât cel obişnuit?

Marina: Un lucru vreau să fie clar: nu creez niciodată haine pe care eu nu le-aş purta sau nu le port.
Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care am ales să păşesc pe drumul design-ului. Îmi aleg ţinutele pe baza mai multor considerente: în funcţie de starea mea de spirit, de evenimentul sau ziua pe care urmează să o am, s.a.m.d.. Unora, nu li se pare că sunt conservatoare şi nici eu nu cred că mă defineşte acest cuvânt. Pot, mai degrabă, doar să spun că nu sunt excentrică.

• Ai multe prietene? Cum ţi le alegi?

Marina: Am ţinut, întotdeauna, cont de calitate, înainte să mă gândesc la cantitate. Din exterior, par puţine, dar, în ziua de astăzi, am învăţat că dacă poţi măcar să îţi numeri pe degetele de la mâna prietenele adevărate înseamnă că eşti un om bogat. Aşadar, nu pot decât să spun că, din fericire, din acest punct de vedere sunt norocoasă.

• Vinul preferat, în încheiere!

Marina: Nu am un vin preferat, dar am un soi de vin pe care l-aş alege înaintea celorlalte: rose-ul.

Cheers!

Știi măcar cum te iubesc eu nevorbit?

Dar știi..cât de mult te iubesc eu?
Așa în șoaptă… sau pe vârfuri, dansând.
Mimez eu pași de Bolero, când te gândesc pe tine. 

Nici nu ştiu care-s mai câştigate în viaţa asta. Amantele sau soţiile?
Mă tot gândesc, pe de-o parte, cât de uşor este să fii amantă.
Iar asta pentru că n-ai parte decât de momente bune în trio’parteneriatul pe care-l formaţi.
Căci toţi nervii şi toate zilele proaste, sunt suportate de către soţie. Acumaaa, nu ştiu ce să zic..!! 

Eu totuşi am senzaţia că toate femeile au nevoie de împlinire sentimentală care, din punctul meu de vedere, statutul de amantă, n-o duce până la capăt.
Sufleteşte, cred că-i greu să-ţi admiţi locul 2 tot timpul din inima celui pe care, câteodată, îl şi iubeşti.

Pentru că, să fim serioşi, nu întotdeauna amantele îşi şi iubesc amanţii chiar pe bune şi mereu.
Dar nici soţiile toate, câteodată, aş putea adauga..; mai există şi din acelea ce îşi uită iubirea pe drum, şi continuă să-şi împartă doar nevoile. Mă mai gândesc şi altfel..dacă un bărbat îşi are amantă, înseamnă că el tot este în căutări.
Înseamnă că nu e mulţumit sau fericit, sau perfect compatibil cu soţia lângă care trăieşte. Căci practic, amanta, pe care o vezi şi totodată o tooot revezi, îţi este o a doua parteneră de viaţă; şi tot pe termen lung, îţi există şi ea, precum soţia, nu-i aşa?

Ea nu este deci, doar o aventură de o noapte, nu înseamnă că bărbatul care-şi face şi amantă, este în dorinţă sexuală nouă de alt trup străin căci s-a cam plictisit de vreo rutină enervantă de soţie.

Rareori se întâmplă însă, ca amanta să ajungă şi partenera de viaţă cu statut public al celui pe care-l iubeşte.

Dacă-l iubeşte, repet. Este uşor să trăieşti fără nervii soţului şi fără migrene date de o ceartă. Sau de certuri multiple, cum se tot întâmplă în cupluri din acestea rodate de plictiseală, de-a lungul timpului. Dar parcă-i şi mai greu să trăieşti sperând o viaţă, că si el te iubeşte suficient de mult, atât de suficient de mult, încât să-ţi dăruiască şi zilele lui proaste date de ţipete de copil răcit, spre exemplu.

Ai parte numai de zâmbete şi de multă bunăvoinţă, ca şi amantă, intr-adevăr. .

Dar cred ai totuşi și frustrări, multe frustrări aduni, din cauza de ne’plânset de copil ce are tuse convulsivă şi nu te lasă neam să dormi o noapte.
Ne trebuie şi lacrimi pentru a fi împliniţi şi fericiţi cu totul. Căci altfel ne transformăm un râset vesel în multe grimase de tristeţe.

Nu mai revin şi astăzi cu ideea mea fixă, ce vizează diferenţele clasice dintre a fi bărbat sau a trăi femeie. M-aş întoarce puţintel la subiectul acesta tot mereu, dar realizez că totuşi cum mă va transformă mai repejor într-o bătrânică cu idei fixe. Am idei fixe de altfel. Dar chiar le-am remarcat.😀

Deşi nu sunt o conservatoare eu, observ totuşi cum se formează din neant şi de multe ori total neavenit chiar, principii principiale de viaţă, valabile doar ţie şi deloc uşor de manevrat, spre mai deloc, în timp, nici măcar discutabil a fi schimbabile. 

Şi pentru că a fi cool şi adaptat societăţii moderne, condiţie esenţială pentru a te menţine cu spirit adolescentin, din acest motiv, mi-am dat seama că pentru a fi fericită şi împlinită ca şi femeie în relaţia de cuplu, trebuie să-ţi „verighezi” parteneriatul doar cu un bărbat cu probleme, daca pot să spun aşa, neavând acum alt termen mai adecvat la îndemână!

Doar astfel şi numai in acest mod, sotul îţi va fi şi fidel, condiţie sine qua non de îndeplinire a termenului de fericire, în sens feminin, pe viaţă, de altfel.

Dacă-ţi cauţi bărbat fidel pe viaţă, căci nu înţelegi defel logica masculină care n-are, după cum e şi firesc, aceleaşi principii categorice şi importante în a înţelege că „a iubi”,spre exemplu, înseamnă şi „a nu calca în picioare orgoliul sau imaginea”, măcar în public, a persoanei iubite.. atunci ar trebui să ai că target bărbaţii care:

-nu-şi doresc statut de mascul alpha impunându-se astfel cu trofee sexuale de o noapte în faţă altor bărbaţi;

– a avut sau a început să aibă probleme materiale;

– are înclinaţie spre dependenţe : îi plac drogurile, sau casino-urile sau pokerul sau..tot felul de acest gen de dependenţe, ce pun pe planul doi un sex de ocazie cu oricine care i-ar îndeplini doar planul „vanitate”, care nu te încarcă doar fizic orgasmic;

– are probleme sexuale: lipsa erecţiei dată de intimidare sau ejacularea precoce etc;

– suferă de Complexul lui Oedip ; ce adoră să trăiască încă, deşi aflat deja la o vârstă adultă, în certurile tale, precum a copilărit în ale mamei.

Eu prefer masculii alpha.
Nu-i greşită, bineînţeles, nicio altă alegere necesară ţie, impusă de un caracter diferit, de o altfel de personalitate, decât cea dispusă riscului, precum a mea.
..care preferă mai degrabă riscul, decât tristeţea percepută de mine prin plictis de doi, (dacă nu ţi-e compatibil fireşte, cu individul ce a crescut şi şi-a ales principii adaptate nevoilor lui) probabil şi de frică/ teamă că nu aş fi suficient de puternică, pentru a fi iubită la rândul meu, de un bărbat ce probabil că mi se şi potriveşte în acelaşi mod.